„În septembrie 1991, am venit cu soţia în România, la Nicoreşti, crezând că vom sta doi ani, apoi vom merge mai departe, în altă ţară, ori poate vom renunţa, cine ştie?! Dar am rămas aici 32 de ani”, mi-a mărturisit americanul Bruce Tanner. „Tata Brus”, aşa îi spun cei 19 copii – 18 adulţi şi un minor, toţi cu dizabilităţi, dintre care unii cu suferinţe grave, total dependenţi de ajutor. Datorită lui Tata Bruce şi echipei lui, cei 19 au o casă, sunt îngrijiţi cu afecţiune şi se bucură de un viitor protejat. Mai mult, au câştigat o adevărată familie în Fundaţia Româno-Americană Tanner Romania Mission (https://www.tannerromaniamission.com/).
În condiţiile în care poveştile de groază din azilele României continuă să stârnească lacrimi, revoltă şi îngrijorare, iată un model demn de urmat. Realitatea frumoasă creată la Nicoreşti, în judeţul Galaţi, de soţii americani Sandie și Bruce Tanner.
Mirosea îmbietor a pizza de casă, iar un imens şi auriu blat de tort, abia scos din cuptor, aştepta să fie însiropat şi umplut cu cremă pentru petrecerea de sâmbătă. Aceasta era atmosfera în bucătăria impecabilă a Casei Rachel – casa băieţilor aflaţi în grija Tanner Romania Mission din Nicoreşti – vineri, 4 august 2023. În această zi, am fost oaspeţii lui Bruce Tanner, ai echipei sale conduse de Mirela Silion, şi, fireşte, ai celor 19 beneficiari ai Tanner Romania Mission, care ne-au primit cu bucurie.
„M-am simţit atras aici”
Aşa ne-a mărturisit Bruce Tanner despre venirea în România, la Nicoreşti. În 1989, soţii Sandie și Bruce Tanner hotărâseră să facă o schimbare în viaţă, renunţând la casa şi la jobul din America, pentru a merge în misiune creştină. „Am cercetat organizaţii care lucrau în alte părţi ale lumii, în Asia de Est, Africa şi America de Sud. Apoi, am văzut un reportaj despre condiţiile din orfelinatele din România. Am fost afectat şi m-am simţit atras aici. Soţia mea a venit în ianuarie 1991, cu primul grup de voluntari din America. A ajuns la spitalul-orfelinat din Nicoreşti, unde fuseseră trimişi copii consideraţi irecuperabili, luaţi din leagăn de la Galaţi”, îşi aminteşte Bruce Tanner.
În septembrie 1991, soţii Tanner au venit împreună la Nicoreşti. Au închiriat o cameră la o bătrână din sat şi, în fiecare zi, mergeau să facă voluntariat, îngrijind orfanii cu dizabilităţi din spital. Imagini zguduitoare din spitalul-orfelinat sunt mărturia acelor vremuri, pe site-ul Fundaţiei.
După doi ani de voluntariat, soţii Tanner şi-au dorit să facă mai mult: „Misiunea a început cu fete pe care le-am considerat în risc de a fi abuzate. Primii cinci beneficiari au fost fete, apoi ne-am dezvoltat”, spune Bruce Tanner. În prezent, în grija fundaţiei se află 19 persoane, dintre care 18 adulţi şi un copil de 12 ani, toţi cu diferite dizabilităţi, unele foarte grave.
„Noi le spunem copii, pentru că e greu tare să-i numim beneficiari. Cel puţin mie, aceşti copii mi-au schimbat viaţa”, spune Mirela Silion, economist de profesie, care de 24 de ani este implicată în activitatea fundaţiei.
Din beneficiari, angajaţi ai fundaţiei
Între cei 15 angajaţi ai fundaţiei, cu şefi cu tot, se află şi doi beneficiari: Anca – şefa atelierului în care se desfăşoară activităţile de terapie ocupaţională, şi Petrică – şeful de cor, care a învăţat singur să cânte la pian. Angajarea lor a fost soluţia fundaţiei de a le asigura un viitor, după ce statul i-a considerat recuperaţi: „În momentul în care au ieşit de la încadrarea în handicap, erau ai nimănui. Nu aveau drept la nimic, nu erau consideraţi persoane în risc, nu aveau asigurare de sănătate, nu aveau asigurare de nimic. Acum se întreţin cumva singuri, locuiesc cu noi, dar ajută şi organizaţia”, spune Mirela Silion.
Petrică şi Anca au libertatea de a cheltui aşa cum doresc banii pe care îi câştigă din salariu. Şi, în vreme ce Petrică este mereu dornic să cumpere câte ceva, Anca este chibzuită şi păstrătoare.
Şi ceilalţi beneficiari primesc lunar bănuţi de buzunar, din activităţile desfăşurate la atelier. De pildă, Mihăiţă strânge bănuţii pentru pasiunea lui – Lego.
Casa Rachel
În Casa Rachel i-am cunoscut pe Ciprian, Petrică, Nicuşor, Florentin, Constantin, Costel, Mihăiţă, Romeo şi pe Gelu, care erau implicaţi în diferite activităţi. De pildă, Ciprian lucra la una dintre spectaculoasele lui machete din carton – un proiect în evoluţie. În camera lui am avut ocazia să admir macheta unei bisericuţe, dar şi alte asemenea lucrări demne de un adevărat artist. Ciprian a ţinut să-mi dăruiască două figurine făurite de el, un gest care m-a emoţionat dincolo de cuvinte…
Între dormitoarele curate şi ordonate şi grupurile sanitare impecabile am descoperit, pe un hol, o mică vitrină, în care erau expuse câteva cupe. Sunt trofee cucerite la Sports Day, ziua în care copiii fundaţiei se întrec cu beneficiarii altor organizaţii, iar cei mai buni câştigă!
Casa Hannah
În Casa Hannah am făcut cunoştinţă cu Anca – şefa de atelier, Adina – secretara casei, „mama” Tina – protectoarea tuturor celor mici, Maricica şi Mariana – rezidentele veterane ale fundaţiei, Daniela, Alexandru, Mihai, Gheorghe şi Andreea – ultima venită şi singura minoră.
Casa Hannah e micuţă, fiind destinată, iniţial, celor cu dizabilităţi grave, care nu aveau nevoie de multă mişcare. Numai că, din cauza reducerii fondurilor, a fost necesară o reorganizare, iar standardele au permis comasarea fetelor cu băieţii cu handicap grav. Fetele se implică în ajutorul şi supravegherea celor care au nevoie de atenţie permanentă, fie că e vorba de a aduce un prosop ori a-i ajuta să se mute de pe pat pe scaun rulant. „La fel ca într-o familie, toţi sunt implicaţi şi dornici să se implice”, ne spune Mirela Silion.
Dormitoarele sunt curate, ordonate şi personalizate după farmecul locatarilor. O generoasă colecţie de pluşuri şi păpuşi ocupă două paturi. Mi le prezintă Adina şi astfel aflu că fiecare jucărie are nume, dar şi corespondent în realitate, fie că e vorba de Mama Sandie, Tata Bruce, Mama Mirela, de angajate ale fundaţiei ori de colege de casă.
Tot Adina are o misiune importantă: aceea de a invita fiecare vizitator al casei să-şi scrie numele într-un caiet de onoare pe care îl are în grijă. După ce am semnat, mărturisesc că am uitat cu totul de pix. Dar nu şi Adina, care a avut grijă să nu plec fără el…
Petrecerile de sâmbătă
„În ce dată e ziua ta?”, sunt întrebată din senin. Spun că a fost în iulie, nu cu mult timp în urmă, şi primesc cel mai entuziast „La mulţi ani!” şi cea mai caldă şi sinceră îmbrăţişare.
Ştiam că zilele de naştere ale copiilor Misiunii Tanner sunt importante! Le puteţi afla, împreună cu poveştile lor şi cu modul în care îi puteţi susţine, de pe site-ul Misiunii. Aceste aniversări nu trec niciodată neobservate!
În prima sâmbătă a fiecărei luni, are loc petrecerea pentru toţi cei care îşi sărbătoresc ziua de naştere în luna respectivă. Dovadă tortul de care povesteam la început! Numai că petrecerea din luna august este una aparte. În august ar fi trebuit să fie sărbătoriţi mama Sandie – care a plecat la Domnul în octombrie 2021, şi alţi doi copii, care au părăsit această lume.
Tata Bruce a decis ca în luna august evenimentul să fie dedicat amintirii celor plecaţi. „Mama Sandie a fost şi încă este stâlpul casei”, după cum mărturisesc toţi, privindu-i cu dor fotografiile expuse în case.
„Raluca a luminat casa”
Pereţii Casei Hannah sunt plini de fotografii ale copiilor – actuali şi foşti beneficiari. Amintirea celor plecaţi este vie nu doar în imagini, ci şi în sufletele oamenilor Misiunii: „Casa Hannah a fost făcută pentru persoanele cu handicap grav, sever. Ştiam că speranţa lor de viaţă este foarte mică. Raluca a fost prima adusă în casă. Când a venit la noi, avea 18 ani, şase kilograme şi 25 de escare, numărate de noi. Cu o şansă de viaţă de şase luni, a trăit încă 20 de ani la noi. Aici şi-a găsit familia. A fost copilul care a luminat casa! Nu vorbea, dar înţelegea orice”, îşi aminteşte, cu inima frântă, Mirela Silion.
La fel ca Raluca au fost şi alţii cu dizabilităţi foarte grave, preluaţi din spitale şi din centre. Cu speranţă de viaţă nu mai mare de un an, au depăşit statisticile sumbre: Florentina, Maria, Luciana, Ciprian…
„Eu l-am luat pe Ciprian când avea trei ani şi a plecat la 22 de ani”, spune Mirela Silion. Deşi a trecut un an, oamenii Misiunii n-au puterea să-i scoată patul din camera băieţilor cu handicapuri grave. Mereu, la controalele din Casa Hannah, sunt întrebaţi de ce sunt patru paturi şi trei beneficiari.
În cimitirul din Nicoreşti, Misiunea Tanner are 12 locuri de veci. Politica fundaţiei este de a avea grijă de copii până la sfârşit... Dar să revenim la fapte mai vesele!
Zile pline de activităţi
În casele Misiunii Tanner, beneficiarii nu rămân toată ziua în paturi. Nici măcar cei care nu se pot mişca!
Pe lângă activităţile de socializare şi terapiile ocupaţionale, fiecare este implicat, ca în familie, după puteri. Îi supraveghează pe cei cu handicap grav, ajută în bucătărie, la servirea meselor ori la activităţile gospodăreşti, precum strângerea rufelor de pe sârmă. Unii sunt pasionaţi de grădinărit, dat fiind că în curtea Casa Rachel există un solar. Aşa cum în curtea Casei Hannah este amenajat un părculeţ cu leagăne. Sunt şi copii care au învăţat să lucreze pe calculator!
Dar cele mai importante activităţi zilnice se desfăşoară în atelier. O sală generoasă, în care au loc serile de filme de vinerea, petrecerile lunare, dar şi repetiţiile la cor, unde, sub îndrumarea lui Petrică, copiii cântă sau ţin ritmul melodiei.
„În atelier, fiecare copil are câte ceva de făcut: unul pictează, unul coase pe etamină sau pe alte materiale, face şiraguri de mărgeluţe, felicitări pentru Crăciun sau Paşte”, ne explică Anca, şefa de atelier, arătându-ne „liniile de producţie”, dar şi produsele finite: felicitări, figurine, decoraţiuni, goblenuri. Toate acestea autofinanţează lucrul la atelier.
Însă cele mai aşteptate sunt activităţile de socializare, când copiii îl însoţesc pe Tata Bruce la Tecuci, la bancă, la contabil, la piaţă, la cumpărături... Şi sunt mereu încântaţi să primească oaspeţi: „Indiferent cine vine. Fie că e şedinţă, inspecţie, copiii tare se bucură!”, spune Mirela Silion.
Şi, fiecare musafir, după ce semnează în caietul de onoare, trebuie să răspundă la o întrebare entuziastă: „Când mai vii?!”.
Familia din familie
În Misiunea Tanner există o regulă la angajare: nimeni nu vine cu pacheţel de acasă, angajaţi şi beneficiari mănâncă la aceeaşi masă, ca o familie. Apropo de familie, doar patru dintre persoanele ocrotite aici şi-au descoperit şi păstrează legătura cu rude sau persoane din familie. Dar au o familie în Misiune şi, chiar dacă unii nu pot vorbi, sunt cu siguranţă înţeleşi.
Pentru că dar din dar se face rai, Misiunea Tanner are în grijă şi de 20 de familii nevoiaşe din Nicoreşti. Cea mai recentă donaţie – 103 pepeni, a fost împărţită: câte 20 pentru fiecare casă, iar restul – dăruiţi familiilor ocrotite. „Colaborăm şi cu banca de alimente din Galaţi – noi preluăm produsele, dl Tanner le distribuie în comună”, spune Mirela Silion.
Aurul din Nicoreşti
Copleşită de tot ceea ce am găsit la Misiunea Tanner, i-am întrebat pe Tata Bruce şi pe Mama Mirela unde găsesc puterea şi energia de a se implica zi de zi, ani în şir, într-o astfel de activitate.
„Eu am multe persoane care mă ajută. Angajaţi fideli şi deştepţi, oameni de prim rang. Am găsit aici, în localitate, nişte bucăţi de aur”, ne-a răspuns Bruce Tanner.
„Îl întrebaţi pe dl Tanner cum reuşeşte. Copiii aceştia ne dau putere. La noi în fundaţie, nu noi le schimbăm destinele, ci ei ni le schimbă!”, conchide Mirela Silion.
Precizări pentru cititori
Vorbind perfect românește, dar cu un fermecător accent american, Bruce Tanner a depășit demult bariera lingvistică. S-a obișnuit ca numele să-i fie românizat și răspunde la „Domnu’ Taner”, și nu ˈTanər, după pronunția americană. Ba chiar știe traducerea numelui său în română – Tăbăcaru.
Principala provocare a Tanner Romania Mission este finanțarea activităților, în condițiile în care legislația s-a schimbat și se tot schimbă. „Noi ca centru de îngrijire şi asistenţă nu prea ne încadrăm în finanţările pe care le oferă statul. Şi chiar dacă te încadrezi, sunt atât de multe piedici încât la sfârşit… se găseşte ceva care nu e conform cerinţelor lor”, spune Mirela Silion.
Cei care vizitează site-ul fundației se pot simți liberi să facă donații și chiar să sponsorizeze un copil.
Facem aici precizarea că, deși 18 dintre cei 19 beneficiari ai fundației sunt adulți, noi am preferat să-i numim „copii”, așa cum le spun cei în grija cărora se află. Și e firesc să fie așa, pentru un părinte adevărat, copilul rămâne copil chiar și cu tâmplele cărunte...
Foto: Anca Melinte
