Moto: "Sfântă virtute a copilăriei…cât de întunecată ar fi lumea fără ochii copiilor!" (Romain Rolland)
Moto: "Femeia este lucrarea de diplomă a lui Dumnezeu la examenul de estetică" (Vasile Ghica)
Mame şi copii. Două cuvinte simple, legate prin "şi". Nu orice "şi". Aici, numai "şi"-ul acela miraculos, din propoziţia "Şi lumină se făcu". "Şi"-ul de lângă lumină, adică naştere, adică taina fără de care nu se poate nimic, nici marele nimic, nici micul nimic. Înainte şi după lumină, înainte şi după naştere…Şi doamna Anuţa Manea, preşedintele şi fondatorul şi primul suflet al acestei Instituţii; şi doamna Elena Cristina Mereuţă, psiholog şi coordonator...
Clădire cu parter şi etaj, atribuită de Consiliul Judeţean, renovată şi compartimentată încă de la înfiinţare. Lucrarea a costat aproximativ 100 de mii de dolari. După cum ni se spune, conform Legii 34 (a asistenţei sociale), susţinerea materială a acestui Centru Caritabil revine Consiliului Judeţean şi Consiliului Local Galaţi.
Jucării, căldură, curăţenie…şi poveşti răscolitoare
Semnând şi asumându-şi regulile unui contract de rezidenţă, până îşi/se rezolvă problemele, mamele şi copiii pot locui aici, departe de necazurile şi suferinţele trecute, cauze ale plecării din domiciliul conjugal şi/sau familial. E linişte. Doar plânsul firesc al copiilor se aude din când în când, semn clar că viaţa ne trage de mânecă şi ne înnobilează cu sfânta povară a responsabilităţii. "Peste tot funcţionează respectul şi zâmbetul, avem personal cu suflet", zice doamna Manea. "Ştiu că pot să ajut nişte semeni care o duc mai greu decât mine, am zis că asta vrea Dumnezeu să fac", zice doamna Mereuţă.
Vezi de toate: jucării, căldură, curăţenie, flori, plante decorative, desene, paturi pentru mame, paturi pentru bebeluşi, cadă mică pentru îmbăiat copii în fiecare dormitor, televizor în camera de zi, dulapuri cu tot felul de scutece, accesorii şi hăinuţe, baie/toaletă pentru mame, toaletă pentru personalul instituţiei, bucătărie, centrală termică…ehei, ca-n moleculă, nu alta! Mai mare dragul să urci sau să cobori treptele interioare străjuite de căţeluşi, maimuţoi, răţuşte, păsărele…Cauzele care determină mamele să-şi ia lumea în cap şi copiii în braţe şi să vină la Centrul Maternal sunt numeroase şi diferite ca gravitate şi impact: sărăcia, conflictele intrafamiliale, concubinajele derapate, agresiunea fizică, alcoolismul şi scandalul, sarcini nedoritei…şi încă, şi încă. Unele femei ajung copleşite de o tristeţe incredibilă la vârsta lor. Altele vin fără cuvinte, prăbuşite psihic. Îţi vine să crezi că aceste tare/răni sunt iremediabile. Însă, prin consiliere şi răbdare…lumina revine încet-încet, cum dimineaţa, când zorii şi viaţa se revarsă întru bucurie omenească şi slavă divină. Unele cazuri s-au rezolvat de o manieră fericită şi logică surprinzătoare. "Am avut aici o mamă cu o fetiţă nou-născută, din Vaslui. Bunica fetiţei nu voia cu nici un chip să-şi accepte fiica şi nepoata. După patru luni, am pus într-un plic mai multe poze cu bebeluşe, printre care şi poza nepoatei sale. Şi, lângă poze, şi câteva rânduri: ghiciţi care este nepoata dumneavoastră? vedeţi ce frumoasă este? vă aşteptăm să veniţi s-o luaţi acasă!…Am aflat, continuă doamna Manea, că femeia din Vaslui a rezistat trei zile fără să deschidă plicul. Apoi, l-a deschis, a citit, a văzut…şi a fost învinsă de instinctul matern: a venit şi şi-a luat fiica şi nepoata acasă".
O mamă încă elevă şi un tată abia bacalaureat
Doamna M.M.!…din Galaţi…17 ani…Dumnezeule, ce tânără mamă lângă Ana, fetiţa domniei sale! 9 luni…ce copilă minunată lângă mama sa! Au ajuns să locuiască la Centrul Maternal pentru că bunicul fetiţei nu vrea nici în ruptul capului să-şi primească fiica şi nepoata în familie. Firavă ca o aripă de libelulă, zici că pluteşte între dragostea pentru părinţi săi, dragostea pentru tatăl fetiţei şi dragostea pentru Ana. Îşi ascunde tristeţea foarte bine şi foarte elegant. Crede şi mărturiseşte că poate fi o luptătoare, în pofida faptului că bărbatul pe care-l iubeşte este tânăr şi proaspăt bacalaureat (felicitări, monşer!), iar ea îşi continuă studiile la Şcoala "Dumitru Moţoc". "Este bine aici; sunt convinsă că tatăl meu mă va primi, până la urmă, acasă; mai ales că mama este de partea mea; mai ales că iubitul meu a recunoscut, în sfârşit, că el este tatăl fetiţei, deşi nu suntem căsătoriţi; îmi iubesc foarte mult copila şi am curajul să-mi iau viaţa în piept!", rosteşte doamna M.M., privind într-o anume şi misterioasă depărtare.
Şi o mamă cu lacrimi, din Cuca
Cristina Mihaela are doar trei luni. Mă uit la ea. Doarme. O mână de om, cum se zice. Mama ei, doamna I.N., poartă o tristeţe pe care numai femeile respinse şi neînţelese o pot avea. O tristeţe adâncă, prin intensitate; o tristeţe înaltă, prin distincţie şi sinceritate: tatăl ei nu vrea s-o lase să vină cu fetiţa acasă…Ce inimă grea o fi având biata femeie, gândindu-se la inima de piatră a tatălui său!…Doamna I.N., la 27 de ani, trăieşte drama femeii al cărei bărbat nu-şi recunoaşte copilul. Această dramă se observă în ochii săi, printre lacrimi care nu mai rezistă şi nu mai încap, trebuie să se rostogolească dincolo de gene, poate vor fi văzute şi de răi. Doamna I.N. nu are prea multe cuvinte pe adresa acestor oameni. Închide pleoapele, parcă vrea să-şi ascundă plânsul. Apoi, convinsă că adevărul nu poate fi închis, îşi trimite privirea într-o anume şi misterioasă depărtare.
Şi o mamă cu trei masterate, casă în Sicilia şi bărbat în Grecia
Poartă numele Vladimir, a fost născut prematur şi are tenul măsliniu. Frumuşel şi plin de energie, maică-sa îl soarbe din ochi. "L-am născut mai devreme decât la termenul normal, şi nu am mai putut pleca în Sicilia, unde avem locuinţă. Nigerian de origine, bărbatul/concubinul meu munceşte în Grecia. Am venit în acest Centru Maternal fiindcă am vândut apartamentul din Galaţi şi trebuia să plecăm din România înainte de naşterea copilului. Întrucât băieţelul a venit pe lume mai repede, nu am mai putut ajunge în timp util la o maternitate din Italia, să-l fi născut acolo, cum programasem. Aşadar"…Mama lui Vladimir, doamna M.C., a terminat Filologia la Universitatea Dunărea de Jos, a susţinut trei masterate, poeta Angela Baciu a ajutat-o foarte mult în această perioadă…Deşi situaţia sa şi a copilului său pare limpede (chiar roză, putem crede), gălăţeanca nigerianului din Grecia priveşte, şi ea, într-o anume şi misterioasă depărtare.
Şi o mamă cu trei băieţi: doi lângă ea şi unul în mormânt
În ciuda zâmbetului pe care doamna C.O.M. îl afişează, rezultatul nenorocirilor prin care a trecut vreme de patru ani i s-a întipărit pe chip. Poartă stigmatul suferinţei adunate în timpul când nu a putut să se plângă nimănui, când vorbele bune şi frumoase au stat departe de ea şi de copiii cărora a vrut să le dea viaţă, crezând că "bărbatul"/ concubinul ei se va lăsa de teroare şi băutură, va realiza că este tată şi aduce acasă tandreţe şi mângâiere, nu numai chef de ceartă şi seminţe de scandal. Ţi se rupe sufletul când o auzi cu câtă dragoste vorbeşte despre cei trei băieţi. Că trei a născut. Primul (Cristian Mihai, 4 ani) şi al treilea (Alexandru Gabriel, 3 luni). Cu amândoi băieţii, doamna C.O.M. a plecat în toiul nopţii din Sibiu (unde ajunsese venind din localitatea Câinenii Mici, judeţul Vâlcea), cu microbuzul de Galaţi. Al doilea (Remus Marian) a rămas acolo, sub pământ: murise mititel, răpus de boala sărăciei şi neglijenţei, în urmă cu un an şi jumătate…Aici are bunicii dinspre mamă, dar nu poate locui cu ei, spaţiul acestora fiind insuficient. Aşadar, a ajuns la Centrul Maternal. "E bine, avem de toate, sperăm să nu se închidă acest loc minunat pentru noi…am trimis o petiţie la Primăria din Galaţi…ştiu eu? poate citeşte cineva reportajul dumneavoastră…să am şi eu unde să stau cu cei doi băieţi!"…zice doamna C.O.M., privind într-o anume şi misterioasă depărtare.
O stea norocoasă şi o speranţă în plus
Centrul Maternal Nova 2002 - o stea norocoasă şi o speranţă în plus pentru mame şi copii la necaz, un loc unde funcţionează căldura sufletească şi zâmbetul tămăduitor, unde se tratează şi deseori se vindecă alienarea omului de către om. Sunt copleşit (parol!) în mijlocul acestor monumente de tristeţe, acestor pui de om şi de Dumnezeu, acestor oameni şi instituţii care încearcă să repare sufletul şi demnitatea unor mame, delicateţea şi viitorul unor copii…
Plec aşa, copleşit…cu două felii de plăcintă în buzunar, cadou din mărinimia şi rugămintea şi bunătatea mâinilor care au plămădit-o în acest spaţiu, unde morfologia şi sintaxa iubirii adulmecă orizontul. Afară, pe scări, ca pe o margine de cuib, Cristian Mihai îşi încearcă aripile şi ochii înspre o anume şi misterioasă depărtare.
