Într-o iurtă tătărească, în miros de suberek și kavurma, printre dansuri, cântece și jocuri tradiționale, o echipă de arcași din Galați și-a găsit locul într-un festival dedicat renașterii identitare a tătarilor. Curiozitatea m-a dus acolo, dar festivalul mi-a captat fiecare simț - am privit, am ascultat, am gustat și am simțit o lume întreagă. Festivalul Hîdîrlez al comunității tătare a devenit un punct de întâlnire între trecut și prezent, între tătari din România, Turcia, Bulgaria sau Tadjikistan - și între pasiuni care devin punți culturale.
Clubul de Arc Istoric din Galați a fost fondat de Sorin Stroia, psiholog de profesie, dar arcaș din convingere. Pentru el, arcul este mai mult decât un sport: „Eu, ca psiholog, am văzut și valențele transformatoare ale acestui exercițiu: te formează ca om. Îți dezvoltă abilitățile psihosomatice, motricitatea, dar și modul de a gândi. Trebuie să îmi cunosc corpul, spațiul care mă înconjoară, să fiu atent la siguranță, la distanță, la țintă. Mă învață să anticipez, să mă concentrez, să-mi înțeleg limitele și defectele și să-mi doresc să le depășesc. A fi arcaș înseamnă, de fapt, să te îmbunătățești constant, până când toate săgețile ajung exact acolo unde trebuie.”
Este al doilea an consecutiv în care arcașii gălățeni sunt invitați la Hîdîrlez. Legătura cu comunitatea tătară a început însă mai devreme, la un Sabantui (o petrecere tătărească). Acolo, Sorin a descoperit că tinerii tătari, deși moștenitori ai unei tradiții impresionante de tras cu arcul, nu mai puseseră niciodată mâna pe unul: „M-am dus să bat tătarii la tras cu arcul, dar m-am trezit că, de fapt, noi suntem cei care trebuie să le împreunăm din nou firele istoriei.”
Naim Belgin, președintele Uniunii Democrate Tătare, este cel care a inițiat colaborarea cu arcașii din Galați. Pentru el, Hîdîrlezul este o sărbătoare a renașterii culturale: „Unii o consideră religioasă, dar noi o vedem ca pe o sărbătoare culturală. Se face curățenie la cimitir, se coace kalahai - o pâine rotundă -, se leagă batiste de copaci pentru dorințe. În stepă, copacii erau rari - găsirea unuia era un semn sacru. Se lega o cârpă de o ramură și se rostea o dorință. Astfel, rugăciunea ajungea la Dumnezeu.”
Naim Belgin organizează festivaluri, promovează sporturi tradiționale și implică tinerii în activități culturale. Este optimist că tradiția și cultura tătară va dăinui, pentru că vede un interes tot mai mare din partea tinerilor și pentru că Uniunea colaborează activ cu organizații din 40 de țări, păstrând vii obiceiurile prin acțiune, nu doar prin amintire: „În comunism, Hîdîrlezul era interzis. Acum, oamenii sunt mai educați și au înțeles că este o sărbătoare culturală. Cât timp facem activități pentru tineri și colaborăm cu zeci de țări, tradiția nu se va pierde.”
Mâncare, arme și spirit de luptă
Lângă iurtă, într-o bucătărie improvizată, aromele de kavurma (miel cu orez) și suberek (plăcintă cu brânză sau carne) atrăgeau toți participanții.
Bucătarul Menabit Ozzy povestește: „Ginghis Han, înainte de lupte, scotea ceaunele. Masa era sfântă înaintea bătăliei.”
Ajutoarele sale, două doamne în vârstă, ne dezvăluie secretul mâncărurilor lor: izmă - mentă sălbatică - folosită în aproape toate preparatele. De Hîdîrlez se mai face și kalahai (o „pasca” cu jumări de oaie) sau ciorbă de miel dreasă cu iaurt și izmă.
Reconstituiri, jocuri și redescoperirea sângelui tătar
Printre invitați s-a numărat și Alexandru Matei, profesor de istorie și fondator al grupului „Nokors”: „Cei mai vechi tătari din Dobrogea au venit în 1241, odată cu invazia mongolă. Ei vorbesc limba originală. Mai târziu au venit cei din Crimeea, alungați de ruși. Azi, tătarii din Dobrogea sunt un amalgam.”
La o iurtă mongoleză, l-am cunoscut pe Gabriel Lupașcu, militar și colecționar de arme tătăreşti. A petrecut ani întregi documentându-se, pentru a realiza replici fidele. Mi-a prezentat un kilij, sabia călăilor tătari, cu o curbură letală. Aproape toate pumnalele aveau o gravură specifică: „Fiecare gravură are rostul ei: să curgă sângele repede, ca adversarul să moară rapid, dar cu onoare.”
De la București la Medgidia
Publicul a fost divers. De la bătrâni veniți din București, care au tras pentru prima dată cu arcul și au visat la iurte în curte, până la femei născute din tătari care privesc cu tristețe cum nepoții încep să uite tradițiile.
Ionel Milanovici, fost ofițer, spune: „Îmi plac obiceiurile lor. Am văzut pe internet și am fost curios să vin. Am simțit ceva aparte. Am fost ofițer în armată, am tras cu de toate, dar cu arcul nu. Vreau să-mi fac o iurtă în curte - mi-a venit ideea aici, la festival. Am un vișin și nu vreau să-l tai. O pot construi în jurul lui.”
Jocuri, muzică, comunitate
La festival s-au jucat Kol Kureș (lupte tradiționale) și arșice (un joc de aruncat oase). Gălățenii s-au remarcat: locul I la arsice și Kol Kureș feminin și locul III la Kol Kureș masculin.
Muzica a curs până seara târziu, iar limba tătară a fost liant între oameni din toate colțurile lumii. „Noi vorbim tătărește - eu sunt turcoaică din România, dar tata a fost tătar. Ținem tradițiile vii, dar tinerii nu mai sunt interesați. Nepoții nu vin la geamie. Ne pierdem…”, ne spune Fatima Osmanoglu, cu tristețe în glas.
Poate cel mai emoționant moment a fost trăit de Ema Stroia, soția lui Sorin: „Când am tras prima dată cu arcul, am simțit o emoție diferită, pe care nu o mai trăisem niciodată. Apoi mi-am amintit de străbunica din Medgidia, despre care știam doar că era de altă naționalitate. Am început să întreb în familie - cum se îmbrăca, ce făcea - și am ajuns la concluzia că era tătăroaică. Așa mi-am explicat acea emoție profundă: era sângele meu tătăresc care vorbea.”
La această ediție a Hîdîrlezului, Ema a venit pregătită și mândră de originile sale, îmbrăcată în haine tradiționale tătărești - un gest de apartenență și respect pentru moștenirea redescoperită.
Hîdîrlez - o sărbătoare a renașterii
Hîdîrlez marchează începutul verii. Se sărbătorește la iarbă verde, cu miel, flori și dorințe legate de copaci. Se spune că Hizir trece în acea noapte și aduce noroc celor pregătiți.
La Techirghiol, la această ediție a Hîdîrlezului, tradiția n-a fost doar reconstituită - a fost trăită. Iar cu fiecare săgeată trasă, cu fiecare cântec, cu fiecare poveste, comunitatea tătară din Dobrogea a arătat că spiritul ei e departe de a fi uitat.
M-am simțit binevenită. Am îmbrăcat haine tradiționale tătărești, am gustat kavurma, am ascultat dombra (instrument muzical) și m-am mirat cât de firesc comunică tătarii din Dobrogea cu cei din Bulgaria, Turcia sau Tadjikistan.
La finalul zilei, ne-am strâns tolbele și iurta și am plecat înapoi spre Galați. Dar nu cu mâinile goale. Am plecat cu povești, cu zâmbete și cu certitudinea că săgețile trase la Hîdîrlez n-au fost doar exerciții - au fost punți. Între Dobrogea și Galați. Între trecut și prezent. Între „ei” și „noi” - adică între oameni.
