Mi-au dat lacrimile pe strada Mihai Eminescu.
Şi mugurii mi-au dat. Şi frunzele mi-au dat.
Şi florile. Şi păsările. Şi poamele.
Poetul ieşise la toate porţile. Zicea că-i vinovat
pentru Iubirea şi Poezia de pe stradă,
că trebuie repede să se audă şi să se vadă
cum nu se sfârşeşte nicicând şi nicicum
şi niciunde nici un fel de cărare şi nici un drum.
Cu toate femeile alăturea şi în suflet şi în gând,
m-a oprit câte o Veşnicie la fiecare poartă.
Ca pe un copac negreşit m-a oprit
şi mi-a zis că lacrimile sunt capodopere de artă
şi că toate celelalte sunt minunate,
chiar dacă la Totdeauna sunt condamnate,
că trebuie să mă îmbrăţişeze fără tăgadă
şi să mă atingă dumnezeieşte... cu latul de spadă.
