O splendidă cititoare a ziarului nostru mă provoacă nonşalant: ai curaj să scrii despre mâinile care vând ziare?! Adică, mă întreabă, dar îmi şi porunceşte, nu? Carevasăzică, dacă am scris despre tot felul de mâini (care leagănă şi mângâie prunci, care semnează sentinţe de condamnare la viaţă sau la moarte, care fac pâine, care mătură gunoaiele noastre cele de toate zilele, care şterg lacrimi şi îngrijesc muşcate la fereastră…), de ce să nu eternizez şi mâinile care vând ziare? Mai ales că le văd şi le admir zilnic, le venerez şi le invidiez singurătatea de dincolo de gratii şi de geamuri, de dincolo de apucăturile meschine ale băşcălioşilor scuipători pe vitrine, tilicari şi târtani cu creierul neted ca termopanul de la ceasul tăticilor lor.
Salut singurătatea mâinilor prin care trece frumosul şi urâtul informaţiilor fără de care nu se (mai) poate! Salut mâinile singurătăţii prin care trece adierea unui fluture sau nenorocirea unei lovituri de tun!
Două mâini care amintesc de frumuseţea clasică elină
Mă duc la doamna Elena Baciu. La chioşcul în care aşează, organizează, numără şi vinde ziare. Mă duc în pas vioi, că-i frig, adică normal. Să văd dacă stă la văzut, dacă îmi lasă ochii să se plimbe mai mult pe lungimea mâinilor sale. Dacă mă lasă, sigur mă încălzesc, ori măcar uit frigul de afară. Zic sărut mâna! zice bună ziua!…simt că mi se şterge hardul, parcă nu mai am cuvinte, parcă nu mai aud şi nu mai văd decât ziarul dintre mine şi dumneaei…Degetele, palmele, antebraţele, braţele (mâini care vând ziare, da?) îmi amintesc brusc de frumuseţea clasică elină, de importanţa firului de cicoare şi de ne/dreptatea cărării prin lanul de grâu. Negreşit! sigur că da!…fiindcă doamna Elena vine din provincie, a lucrat la procesarea cerealelor, ştie foarte bine ce însemnează şi cum se măsoară distanţa dintre pâine şi grâu…Da, mă lasă, mă uit la ea şi o ascult!…"îmi place să vând ziare, lumea cumpără ziarul nostru, dar şi alte ziare…da, îmi place poezia lui Eminescu, şi nu numai a lui…cred că e bine, cred că va fi bine…în nici un caz, indiferent de situaţie, nu aş striga jos guvernul! jos preşedintele! jos presa!…am un băiat de şase ani şi vreau să trăiască în linişte, soţul meu este sincer şi senin (distribuitor de pâine, demn de invidiat, cară pâine pentru cititorii de ziare, parol!)… viaţa nu cred că este neapărat predestinare, dar nici la cheremul liberului arbitru!"…Zic sărut mâna! zic mulţumesc! zice bună ziua!…Plec la deal, mai departe, să văd încă două mâini!…
Două mâini despre rezistenţă şi răbdare
În chioşcul doamnei Catinca Răşcanu este aglomeraţie…"cumpără oamenii ziare, domnule!…aici distribuim şi abonamente, cred că cititorii caută publicitate, dar şi articole de fond…sunt de opt ani aici…să nu care cumva să creadă cineva că-i uşor! ne trezim cu noaptea în cap în fiecare zi, dar trebuie să facem ceva, nu? aici trebuie multă rezistenţă şi răbdare, asta trebuie oriunde şi oricând!…pensionarii strigă pe stradă, poate au dreptate, sau îşi caută dreptatea!…sigur că unii o duc rău şi alţii o duc bine!…am copii fără loc de muncă, fără siguranţa zilei de mâine!…ce să mai zicem?…sperăm!…şi atât!"…Mâinile doamnei Catinca trădează rezistenţa şi răbdarea despre care vorbim, atitudinea unei fiinţe introvertite, trecute prin greutăţile inerente vieţii în care convenţionalul sufocă pe când arbitrarul pune paie pe foc…Plec la vale, mai departe, să văd încă două mâini!…
Două mâini care cer sinceritate şi respect
Şi în chioşcul doamnei Vasilica Tofan este aglomeraţie. Fireşte, vinde ziare, primeşte marfă, mă ascultă, mă încearcă sentimentul că o deranjez, dar mă înşel…Sigur că da!…îi surprind mâinile, mă uit la ele, îmi impun respect fără condiţii şi comentarii, îmi cer sinceritate primordială, da? mă dau într-o parte (iese un om cu ziar)!…mă dau în altă parte (intră un om să cumpere ziar)!…am feştelit-o! îmi zic…doamna nu are timp să discute cu mine!…nu-i nimic, scriu numai urmărindu-i mâinile, şi tot scriu, da? doar n-am să plec aşa, cu traista goală, fără să obţin măcar un zâmbet, nu? (încerc să mă consolez)…şi aud: "de patru ani, vând ziare aici, cumpără oamenii, cumpără, chiar dacă nu prea au cu ce, cred că nu pot să trăiască fără informaţii, şi îi înţeleg!…îi înţeleg şi când îi văd pe stradă, cu pancarte şi lozinci!…mă rog, aşa consideră dumnealor că trebuie să protesteze! au şi ei dreptul şi dreptatea lor, cu ce să plătească atâtea angarale, nu?…eu am lucrat douăzeci şi trei de ani în Sidex, şi tot vreau să mai muncesc, vând ziare, are şi activitatea asta nobleţea ei, da?!"…Plec mai la vale, mai departe, să văd încă două mâini!…
"Îmi place să vând ziare!"
Două mâini cu uşor tremur emoţional. Mâinile doamnei Elena Ungureanu. Mâini proaspete, ca să zic aşa. Fiindcă mâinile dumneaei umblă doar de aproape două săptămâni prin mormanele de hârtie, doar de puţină vreme numără şi adună şi scade şi organizează şi ştampilează şi vinde cel mai mare câştig al lumii contemporane: informaţia. Doamna Elena mă surprinde frumos şi corect (mâini grijulii, mâini de leagăn-legănare, da?): "pur şi simplu, îmi place să vând ziare, pot afirma că lumea cumpără ziarul nostru, am şi abonaţi, unii (chiar mulţi) îşi iau şi reviste rebus, avem de toate în chioşc!…repet, îmi place ce fac, deşi vin tocmai din partea cealaltă a oraşului, mulţumesc lui Dumnezeu că am loc de muncă, sunt sigură că mă descurc!…ce? mitinguri? nu-mi place să fluier la miting!"…Categorică şi clară şi concisă doamna Ungureanu, nu glumă!…Plec mai încolo, mai departe, să văd încă două mâini!…
"N-am timp să fluier pe stradă!"
În timp ce alde Gruia lui Novac vâjâie înjurături şi insulte şi măscări şi măciuci pe străzile plumburii ale oraşului, domnul Neculai Tofan (cu mâinile sale fruste şi şlefuite prin Electrocentrale şi Kuweit) vinde ziare şi speră să iasă la pensie din această activitate…"nu sunt încă pensionar, sper să ies la pensie din acest chioşc!…se cumpără şi ziare, şi ţigări, şi altele!…totul este să meargă treaba, nu? am fost la muncă în Kuweit, am fost angajat şi la Electrocentrale! uite, am ajuns aici! trebuie să echilibrăm balanţa financiară a familiei, da? trebuie să muncim, da?…n-am timp să fluier pe stradă, clar?!…cred că există (şi) metode civilizate de protest, nu?"…zice domnul Tofan…şi-şi vede de treabă, mai departe, cu mintea care face gânduri, adică instrumente, cu mâinile care folosesc instrumentele, cu ochii care arată unde, de unde, până unde, încotro!…
Două mâini pe suprafaţa distinsului rotund
Cică erau odată două mâini purtate de o femeie. Şi femeia acestor mâini le folosea acasă şi pe câmp, făcea cu ele grâu şi pâine, mângâia cu ele copii şi flori de nu-mă-uita, făcea cu ele semne de cruce şi de slavă, făcea cu ele curăţenie şi ordine pe rotundul inexorabil al acestui pământ, ştergea cu ele plânsuri de învingători şi învinşi…vindea ziare pentru cei de pe scut şi pentru cei de sub scut. Din când în când, femeia acestor mâini îşi ridica mâinile la cer. Apoi, fără să scoată o vorbă, le cobora şi îşi continua rostul pe suprafaţa distinsului rotund. De ce ridici mâinile la cer? - o întreabă cineva (un bărbat cu mâinile întinse spre nicăieri) din rotundul cu centrul peste tot. Femeia, fără să se oprească, răspunde încet şi definitiv: să le odihnesc!…
Am onoarea să salut toate femeile acestor mâini şi toate mâinile acestor femei! Văd mâinile mamei, mâinile învăţătoarei, mâinile iubitei, mâinile amantei…Mă revoltă triumful amăgirii şi hohotul sardonic al deşertăciunii, dar nu pot să nu am de-a pururi o sărutare continuă pentru singurătatea acestor mâini catedrale!
