Se-ntoarce acasă odată cu Luna,
s-aşează pe prispa de cimbru bătrân...!...
(ce apă adâncă mai are fântâna
şi-n ciuturi ce plânsuri cu miros de fân!)
Îşi şterge obrazul cu palma sărată,
se uită pe drumul de dinspre copii,
dar nici o scrisoare nu vine la poartă...!...
(ce mare e Luna în ochii pustii!)
Se uită-n icoană şi face lumină
cu genele-n tremur, cu paşii mai grei...!...
(de-o viaţă de ani tot aşteaptă să vină
frumosul din lacrimi, frumosul din tei!)
Şi pleacă de-acasă odată cu Luna,
s-aducă nectar pentru flori de caişi...!...
(pe urmă rămâne în flăcări fântâna
şi-un cântec de greier cu ochii închişi!)
Tata
(psalmul VI, al Tatei... aşa... să nu mai fie singură Mama)
Tata măsoară drumul pân-acasă
cu lumânarea ochilor de lup...!...
(lemne de foc întârziat apasă
înspre genunchi clavicule de cub!)
În urma lui, pădurea se descalţă,
cu tot cu lupi s-apropie de sat...!...
(scade lungimea firului de aţă
şi creşte frunza lemnului tăiat!)
Curând, n-o să mai vină dimineaţă,
şi focul se va stinge pe cuvânt...!...
(şi tata şi copacii se înalţă
încet, spre cer, cu ochii în pământ!)
Tristeţi de lup se spânzură de ploaie,
inele oxidează pe butuci...!...
(în ascuţit unghi cubul se îndoaie
sub greutatea lemnelor de cruci!)
