Uite-o femeie neagră la capătul răbdării
cum stă şi dă din lacrimi lâng-un sicriu deschis
şi gol, cum tot aşează şi mângâie o pernă
şi nişte aşternuturi de veci, de somn, de vis!
Şi-aşteaptă, şi aşteaptă, şi cred că i se pare
Devreme...(prea devreme!)...sosirea celui dus...
citesc şi scad pe cruce: doar şapte ani(!)...dau lacrimi
şi spun vreo două vorbe condamnatoare-n sus!
Iată, femeia neagră chiar plânge şi chiar spune...
(sigur că da, sunt spuneri şi lăcrămări de mamă!)...
întinde mâna-ncolo, întinde mâna-ncoace,
se sprijină de scânduri...(cu fruntea)...şi tot cheamă
cel nume scris pe cruce...(sub Regele pe care
îl ridicăm în slavă şi-l coborâm în Carte)...
apoi, umple sicriul cu şapte ani...(l-închide
încet, cu vocea stinsă)...şi pleacă mai departe!
Sicriul cu şapte ani (descântec de plecare) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
