Diminețile în transportul public din Galați sunt, de regulă, previzibile: oameni grăbiți, priviri pierdute, oboseală, telefoane ținute strâns în mâini și acea aglomerație care devine, paradoxal, invizibilă pentru cei obișnuiți cu ea. Dar, din când în când, rutina se fisurează brutal și ne obligă să vedem ceea ce preferăm să ignorăm.
Cazul femeii din autobuzul 11, care a avut ghinionul de a sta atât de aproape de un individ cu apucături bolnăvicioase, care nu s-a sfiit să facă gesturi perverse în prezența călătorilor, este unul revoltător. Femeia a spus că a crezut că cineva a atins-o cu o geantă și s-a întors pentru a-i atrage atenția posesorului să aibă grijă. Însă, a observat în spatele ei un bărbat care avea mâna băgată în pantaloni, în zona intimă, prin șlițul deschis.
Gestul bărbatului, obscen, agresiv și profund degradant, nu este doar o abatere individuală. Este o plagă a unei societăți în care astfel de comportamente sunt, dacă nu tolerate, atunci cel puțin insuficient sancționate. Faptul că individul a coborât rapid la prima confruntare spune multe, însă nu despre rușine, ci despre convingerea că poate scăpa, că spațiul public îi permite astfel de derapaje.
Reacția femeii schimbă, însă, măcar pentru o clipă, acest tipar. A ales să nu tacă, să nu întoarcă privirea, să nu reacţioneze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Într-un context în care, așa cum ea însăși subliniază, autobuzele sunt populate dimineaţa de eleve minore și femei adulte care merg la muncă, acest gest devine mai mult decât o reacție individuală, devine un semnal de alarmă.
Întrebarea incomodă este: câte astfel de episoade rămân nesemnalate? Câte femei aleg tăcerea, fie din teamă, fie din convingerea că „nu are rost”? Și, mai ales, câți dintre cei care asistă aleg să nu se implice?
Transportul public este un spațiu comun, care ar trebui să funcționeze pe baza unui contract social minimal: respect reciproc și siguranță. Când acest contract este încălcat, responsabilitatea nu aparține doar victimei, ci și comunității care asistă nepăsătoare și autorităților care nu iau măsuri.
Totodată, astfel de situații amintesc şi că este nevoie de o prezență activă a autorităților. Echipajele Poliției Locale ar trebui să fie vizibile și implicate în supravegherea mijloacelor de transport în comun. Simpla prezență a uniformei poate descuraja comportamentele deviante și poate oferi un minim sentiment de siguranță celor care urcă zilnic în autobuze.
Nu putem controla fiecare individ, dar putem normaliza intervenția, putem susține victimele, putem transforma rușinea dintr-o povară a celui agresat într-o responsabilitate a celui care agresează.
Povestea din autobuzul 11 nu ar trebui să rămână o simplă știre de dimineață. Ar trebui să fie un punct de plecare pentru discuții reale, pentru măsuri concrete și, mai ales, pentru o schimbare de atitudine. Pentru că, uneori, cea mai periculoasă formă de violență nu este cea care se vede, ci cea care trece neobservată sau, mai grav, nesancţionată.
