Şi (nici) măcar (nu) ştiu ce mă aşteaptă
când plec să iscodesc mulţimea vidă...!
Cică din asta, chiar de (nu)-i nimic,
poate să-mi cadă-n cap vro cărămidă,
să-mi fulgere, să-mi tune din pustie
vrun dumnezeu certat cu de-alde mine,
să-mi plouă-n cap, cu piatră, ne/greşit,
din babilonul - ţăndări şi ruine!
Asta-i un fel de lapidare sfântă,
un fel de sacrosanctă pedepsire
a cercetării mele-n sus şi-n jos
şi-n tot ce-mi poate ochiul să (se) mire
când ricoşează din mulţimea plină,
barbară, fixă, gata să-şi ucidă
iluzia umplută până-n vârf,
dar mult mai goală ca mulţimea vidă!...
Un fel de faraon al poeziei
mă vrea-n palat iscoada lui ne/dreaptă!...
Sigur că da, mă duc...(fără arginţi!)...
şi (nici) măcar (nu) ştiu ce mă aşteaptă!
Două mulţimi (şi o iscoadă) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
