În urma unei despărţiri, principiile educative se regăsesc adesea în centrul conflictului. În ciuda divergenţelor de valori şi a lipsei de iubire din sânul cuplului, important este să se păstreze legătura parentală, iar copiii să fie protejaţi de războiul dintre foşti. Un divorţ separă soţii, nu şi părinţii. În teorie cel puţin.
Practica însă ne arată că, adesea, acordul educativ care ar trebui să primeze în faţa divorţului se dizolvă. Diferenţele dintre punctele de vedere, valori şi principii devin, în acest caz, tot atâtea surse de conflict, fiind alimentate de ranchiună sau rivalitate.
„În mod ideal, educaţia copiilor este o muncă de echipă a părinţilor. Este o realitate faptul că, de cele mai multe ori, atunci când părinţii divorţează, cel căruia îi este încredinţat copilul se ocupă mai mult de educaţia lui. Acest lucru se întâmplă şi pentru că, de obicei, mama, primind custodia, se consideră cea mai potrivită pentru această misiune. Deseori, taţii se retrag, parţial sau total, justificându-se prin motive care nu au nimic de-a face cu copilul. Din păcate, aceste atitudini sunt determinate de fapt, de cele mai multe ori, de calitatea proastă a relaţiei dintre cei doi părinţi“, explică psihoterapeutul Cristina Fulop.
Diferenţe inevitabile
Conform specialiştilor, există anumite puncte foarte precise sau moduri de a acţiona care determină apariţia divergenţelor pe marginea creşterii şi educării copiilor. Un părinte îi reproşează celuilalt faptul că cel mic merge prea târziu la culcare, teme care n-au fost controlate, permisiuni de a ieşi în oraş generos acordate. Sau opusul, o atitudine prea protectoare sau prea manipulatoare sunt, fără îndoială, cele mai frecvente acuzaţii.
„Atitudinea prea permisivă poate apărea datorită unui sentiment de vinovăţie. Pe de altă parte, atitudinea rigidă poate fi determinată de o stare tensionată a părintelui. Se teme să nu greşească şi în privinţa copilului, după ce a ratat căsnicia sau a acumulat multe frustrări, iar relaţia cu copilul este cea mai la îndemână pentru a se descărca“, explică psihoterapeutul.
Fiecare este convins că are dreptate şi, în mod curios, nu este fals, întrucât, într-un cuplu, există mereu un părinte emancipat şi unul protector, iar copilul beneficiază de echilibru. Păstrarea acestei linii după divorţ este un lucru bun. În momentul în care nu există excese, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, copilul nu mai este afectat şi puţin mai contează dacă un cadru familial este prea slab într-un caz şi prea închis în celălalt. Acordul în privinţa aspectelor educative importante şi nu asupra detaliilor este ceea ce se recomandă cuplurilor separate.
De dragul copilului
Soţii continuă să-şi regleze conturile aşa-zis „de dragul copiilor“, ceea ce face ca suferinţa celui mic să varieze, de la două case, două lumi diferite, până la culpabilizarea pentru divorţul părinţilor. „Semnele prin care copilul va indica suferinţa se manifestă prin stări de apatie, iritabilitate şi nervozitate, tulburări de somn, plâns facil, tulburări digestive cu sau fără scăderi în greutate, tulburări de concentrare a atenţiei, iar în situaţii mai grave, tulburări de comportament şi absenteism şcolar“, completează Cristina Fulop. Ce rămâne de făcut? Comunicarea şi dialogul sunt cheia, fără teama de a apela la un specialist, în cazurile foarte dificile.
Părinte, înainte de toate
Specialiştii în copilărie sunt cu toţii de acord în privinţa unui aspect: singurele diferenţe educative care perturbă în profunzime echilibrul copilului sunt acelea care îşi au originea în respingerea celuilalt părinte. Este vorba de cazul în care cuplul parental dispare odată cu cuplul conjugal, iar reglările de conturi şi rivalităţile primează asupra proiectului educativ.
Specialiştii constată că, cel mai adesea, copilul este însărcinat cu păstrarea legăturii. Copilul mesager se crede responsabil de cuvântul pe care îl poartă, rareori fiind un compliment sau un salut amical. „El se simte responsabil de furia, tristeţea sau enervarea provocate prin transmiterea mesajelor şi, cu timpul, va ajunge să creadă că orice cuvânt spus de el este potenţial periculos. Sau va „erotiza“ această funcţie de intermediar, care îi va permite să-şi imagineze că ia locul tatălui sau al mamei, ceea ce este la fel de dăunător pentru el”, precizează psihoterapeutul Cristina Fulop.
O altă capcană este când părintele transformă copilul în mod inconştient în partener sau confident, lucru extrem de nefavorabil. Specialiştii avertizează că indiferent cat de matur este un copilul, rolurile mamă-copil, tată-copil trebuie păstrate nealterate şi nepoluate de alte roluri sociale.
„Esenţialul este ca, dincolo de divergenţele care îi separă pe părinţi, copilul să simtă că tatăl şi mama lui păstrează un proiect comun: să-i asigure cel mai bun prezent şi cel mai bun viitor posibil. Când această certitudine vitală rămâne înrădăcinată în copil, atunci părinţii îşi pot spune că şi-au îndeplinit misiunea bine”, conchide psihoterapeutul.
