Sănătatea este un drept pe care trebuie să ți-l câștigi. Trebuie să te lupți să o ai, să plătești și să investești: răbdare, bani, grijă, cunoștințe și mai ales timp. Dacă pleci doar pe premisa că ”eu plătesc (bani) și automat trebuie să am sănătate”, ai pierdut din start.
Am fost, fiecare dintre noi, cel puțjn o dată în viață, în situația de a avea nevoie de ajutor medical de urgență, de un serviciu pentru care cel puțin noi, muncitorii, ne trezim în fieare dimineață și mergem la slujbă. Cotizăm și avem pretenția să beneficiem de aportul pe are îl aducem sistemului de stat. Pentru că sănătatea este un drept fundamental, pentru care, cu unele (din ce în ce mai mici excepții), se plătește.
Relația dintre plată și calitatea/promptitudinea/profesionalismul cu care primim serviciul de sănătate publică, devine una directă și de la care, justificat, nu admitem ușor abateri: să așteptăm 5-6-7 ore să ne vadă un medic la Urgențe, să așteptăm cu lunile o programare cu trimiterea de la medicul de familie pentru o consultație sau investigație decontată prin CAS, pentru care plătim.
Nu admitem comportamentul sfidător și nici mizeria din spital, ori să venim cu medicamente de acasă. Și exemplele de ”așa nu” când vine vorba de sănătate sunt multiple, tot atâtea câte experiențe individuale există. Unii au experimentat și dimensiunea tragică a unor situații care au sfidat normalitatea și așteptările.
În urmărirea aproape obsesivă a relației contribuție/plată-serviciu public omitem însă, de cele mai multe ori, un mic detaliu. Câteodată, chiar și în Sănătate, chiar și când plătești în plus, ești luat de prost pe banii tăi.
Omitem că sistemul public este supraaglomerat, că un spital de urgență e unul singur care trebuie să corespundă unei nevoi infinite de cerințe. Neștiind, în tot acest timp, că în sistemul privat, acolo unde cei care își rup de la gură să plătească o asigurare privată pentru a accede mai ușor la servicii medicale, trăiesc experiențe aproape similare. Sau mai rău.
Pentru că și la ”privat”, pe banii tăi, același medic pe care tu îl aștepți câte șase ore la spitalul public, nu te așteaptă dacă ai întârziat zece minute. Sau care îți anulează programarea pentru că trebuie să fugă la un alt cabinet, tot privat, sau la spitalul public, unde și-a consolidat ”blazonul”. Sau nu te consultă, pentru că tu ești ”abonat”, iar tariful pentru tine e mai mic decât o vizită plătită ”cash”.
Așa realizezi că trebuie să investești mai mult decât bani, trebuie să ai răbdare și noroc. Și timp, pentru că din vârful buzelor, o recepționeră de la sistemul (ne)public îți murmură: ”Ne cerem scuze, dar domnul doctor a plecat și vă mai poate primi peste trei săptămâni....”
