După o lungă și frumoasă carieră de 35 de ani la poștă, ca inspector exploatare, doamna Veronica Crăciun vrea să își exprime intr-un mod deosebit gândurile și trăirile. Cu această ocazie, doamna Crăciun ține să le mulțumească colegelor cu care a colaborat la Oficiul Județean Poștal, Anișoara Neculai și Gina Predea, pentru toată susținerea acordată. Membră a Uniunii Scriitorilor Români, filiala București, literatură pentru copii și tineret, Vera Crăciun se destăinuie în stilu-i caracteristic, prin câteva frumoase rânduri încărcate de amintiri.
Pensionarea este o frumoasă poveste
"Viața mi-a dăruit, încă de la început de an, clipe pe care să le trăiesc doar pentru mine și familia mea. Ce egoist poate părea acest gând, dar cât de înălțător este! M-am retras, cu îngrijorare, poate, prea devreme, sau, poate, prea târziu, cu îndoieli, fără speranța de bine, de la locul de muncă - Oficiul Județean de Poștă Galați. Acolo am lăsat cei 35 de ani încă înfloriți, încă dornici de a surâde viitorului, colectivului, sarcinilor și tuturor activităților ce implică obligațiile la locul de muncă. Am intrat, cu sfială, într-o altă poveste, într-un alt ritm al pașilor și al gândurilor mele, până acum impuse de unul alert. S-a întâmplat deseori să alerg, să cer clipei să-și prelungească existența, să-mi doresc mai multe mâini, să-mi doresc mai multă energie, să cer bunăvoința înțelegerii față de lucruri și față de oameni, să slujesc priceperii, față de noul sau vechiul ivit în preocupările mele. Oare ceream prea mult? Priveam în grabă cerul și-i șopteam în gând: voi avea timp să te contemplu mai pe îndelete, dar nu acum! Priveam coperta unei cărți și o rugam să mă ierte, fiindcă nu aveam răbdarea și timpul pentru a-i pătrunde înțelesul deplin al cuvântului cuprins în pagini. Cu florile era o altă dezamăgire pe care urma să o cunosc deseori. Supărate pe mine, ele se închideau în frumusețea lor, iar parfumul și-l păstrau tăinuit în petale, pentru cei care aveau timp cu adevărat să le slăvească frumusețea. Doar copacii erau mai îngăduitori cu mine. Ramurile lor, în orice anotimp, îmi chemau privirea. Știam că mă iubesc, știam că iubesc poemele mele, scrise și ele într-o grăbită aplecare asupra colii de hârtie. Măsuram timpul cu inima, cu gândul, cu privirea ce aducea amurgul zilei. Ce repede se petrecea și el! Pleca spre alte lcocuri, spre alte inimi, inimi care-l așteptau nerăbdătoare, iar eu îmi căutam liniștea prin umbrele nopții. Tresăream dimineața, când zorii binevoitori se așterneau zglobii pe pleoapele-mi întredeschise. "O altă zi, e soare, e senin!", scriam eu într-o poezie! Un alt ritm deja cunoscut, dar pe care îl doream a fi mai molcom și care să absoarbă liniștea din învălmășeala plăcută a lumii. Acum e o altă poveste! Ușor, ușor, am pus stăpânire pe secunde, pe minute, pe orele cu care deseori aveam tainice conflicte. Erau mai vioaie decât mine! Mereu va exista ceva/cineva mai bun, mai frumos, mai înțelept, mai tânăr, mai vioi decât mine. Acum, timpul mă privește cu înțelegere și eu îl privesc cu iubire. Mă supun tic-tacului și chiar am plăcerea și răbdarea să-i ascult cadența. Tic-tac, tic-tac… și timpul se scurge într-o altă poveste de viață, cea a unei binecuvântate pensionări. Hai, că nu este atât de greu la pensie, mai ales că, peste două zile, voi pleca într-o excursie în Bucovina! Să ne auzim cu bine, dragi prieteni și iubiți colegi ai Oficiului Județean de Poștă Galați! Vă iubesc și vă prețuiesc!"
