Mi se taie respiraţia de admiraţie atunci când lângă mine se află un om pentru care fiecare minut din viaţă înseamnă muncă susţinută pentru atingerea unui vis. Acest lucru l-am simţit tot în timpul discuţiei mele cu Aurelian Nicolae, student de doi ani la Harvard, la inginerie mecanică.
Venit în vacanţă la Galaţi, nu a rezistat să stea cu mâinile în sân nici măcar câteva săptămâni, ci s-a prezentat la Facultatea de Mecanică cu o întrebare modestă: „N-aveţi nevoie de un cercetător, pe timpul verii?”.
Cum poţi rezista să dormi doar 4 ore pe noapte?
Făcând ceea ce-ţi place! Cel puţin aşa declară Aurelian. Pentru el, cei doi ani petrecuţi la Harvard au însemnat muncă, muncă, muncă. Ingineria mecanică este un domeniu foarte greu, iar americanii, celebri prin felul în care ştiu să-şi facă viaţa uşoară, nici nu-şi bat capul cu aşa ceva. Majoritatea studenţilor de la această specializare provin din alte ţări.
Programul lui Aurelian este draconic: „Nu există minute libere. Există atâtea lucruri de învăţat în acest domeniu, încât trebuie să optezi pentru o specializare, pentru a putea fi foarte bun. Deşi la cursuri petrecem puţine ore, cam 10 - 12 pe săptămână, avem teme acasă de rezolvat şi de câte 40 de ore pe săptămână. Şi ai de lucru la fiecare dintre cele patru discipline pe care le facem”.
„Nu avem multe obiecte de studiu, în schimb volumul de lucru este enorm. Sunt mulţumit dacă ajung să dorm patru ore pe noapte. Iar dacă ieşi pe la patru dimineaţa în campus constaţi că mai bine de jumătate dintre ferestre sunt luminate, semn că şi alţii studiază”.
„Este greu. Iar pentru mine ca student străin a fost şi mai dificil să mă adaptez, dar am rezistat numai pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac”, povesteşte tânărul, refuzând să vorbească prea mult despre rezultatele sale bune la învăţătură.
Surpriza de la Facultatea de Mecanică
Că e pasionat de inginerie şi că prin sânge îi curge deja mecanică e vizibil cu ochiul liber. În urmă cu doi ani, când de-abia fusese acceptat la prestigioasele universităţi Princeton şi Harvard, îmi povestea despre un robot construit cu încă doi colegi, din sârme şi cutii de bere, cu care câştigaseră premii la tot soiul de concursuri. Acum îmi povesteşte cu aceeaşi lumină a pasiunii oglindită pe chip despre cercetarea în domeniu de vârf pe care o face în vacanţă, la Facultatea de Mecanică:
„Să vii să-ţi arăt la ceea ce lucrez. Studiez procesul de rupere al diferitelor materiale şi modul în care se propagă crăpătura. Deşi se ştie că universităţile din România nu prea au dotări, am rămas plăcut surprins să găsesc la Facultatea de Mecanică tot ceea ce-mi trebuie pentru o asemenea cercetare, în plus sunt foarte impresionat de disponibilitatea pe care mi-au arătat-o profesorii de aici, în special domnul decan Cătălin Fetecău, care mi-a pus la dispoziţie şi o mulţime de cărţi necesare pentru studiul pe care vreau să-l realizez”.
Cercetare în domenii de vârf la Galaţi
Deşi privirea mea îi spune clar că pentru mine ingineria este la fel ca limba japoneză, nu se dezice de mine uşor. Cu răbdare şi cu convingerea că nu se poate să nu reuşeşti să transmiţi unui om fascinaţia pe care o ai pentru un anumit domeniu, continuă să mă lumineze:
„La o maşină de încercări, exercit o tracţiune cu o forţă foarte mare asupra diferitelor probe de material. Înregistrez crăpătura cu o cameră care face cam 1.000 de poze pe secundă şi apoi fac diferite studii. Într-o bucată de PMMA, un plastic transparent, viteza este destul de mare, de 90 de kilometri pe oră. Am mai descoperit că fiecare material are la rupere aceeaşi amprentă sonoră, ca şi cum ai apăsa pe aceeaşi coardă. Toate acestea sunt noţiuni noi de cercetare şi în domenii de vârf şi iată că ele se descoperă la Galaţi”, ne spune Aurelian cu nedisimulată mândrie, explicându-mi totodată că facultatea intenţionează să publice acest studiu, în română şi în engleză.
Marele merit de a rămâne echilibrat
Pe parcursul discuţiei mi-am dat seama că, deşi a stat doi ani în ţara tuturor posibilităţilor şi s-a maturizat, Aurelian a păstrat aceleaşi calităţi cu care m-a încântat la primul interviu pe care i l-am luat, atunci când abia fusese admis la nu mai puţin de 6 universităţi din State. Printre acestea cel mai mult am apreciat onestitatea cu care vorbeşte despre sine şi o uşoară autoironie care-i conferă şi detaşarea necesară.
Spre deosebire de alţi absolvenţi de CNVA, care au încercat să vorbească doar despre partea bună a lucrurilor şi despre cât de bine este în America, Aurelian a recunoscut că sunt lucruri care l-ar face să se întoarcă şi mâine înapoi în România, dacă ar fi mai slab de înger şi dacă nu ar pune atâta pasiune în ceea ce face:
„Încă din primele luni m-am simţit ca un produs pus pe bandă rulantă, care e împachetat şi etichetat. Parcă a dispărut orice urmă de emoţie şi romantism. În plus, americanii, mai ales cei care provin din familii bogate, ştiu să se uite la tine în aşa fel încât să te intimideze şi să te facă să te simţi mic”.
„Noroc că la Harvard şi oriunde în State, nu contează totuşi de unde vii, dacă îţi faci treaba cum trebuie. Oricât de mare e eticheta că nu eşti un american pur-sânge, eşti tratat după capacităţile tale când vine vorba să ocupi un loc de muncă”.
Noi dăm cinstea pe ruşine
În comunitatea Harvardului, care numără în jur de 20.000 de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi profesori, unde vin copiii celor mai bogaţi oameni din America, dar sunt şi cele mai multe genii pe metru pătrat, este greu să mai crezi în tine şi să-ţi păstrezi echilibrul.
Doar dorinţa de a-ţi vedea visul cu ochii ar putea să nu fie de ajuns, dacă nu eşti o fire cu un psihic robust. Însă, cei mai buni tineri ai noştri preferă să înfrunte aceste frustrări, pentru că acolo găsesc ceea ce în România nu va exista nici peste 100 de ani: cinstea.
„Avem ca profesori nişte zeităţi în domeniul lor. Majoritatea sunt consilieri ale oamenilor din Guvernul Americii, sunt minţi luminate ale secolului nostru. Există părinţi ai studenţilor care dotează universitatea chiar şi cu clădiri întregi, însă examenele nu le vor trece niciodată, dacă nu vor învăţa”.
„Subiectele le primesc în plic sigilat şi le rezolvă singuri acasă. Nimănui nu-i trece prin cap să copieze sau să se inspire de undeva. Au mândria asta de a promova pe ceea ce ştiu. Pentru noi pare absurd, dar asta este mentalitatea lor şi, dacă vrei să trăieşti acolo, trebuie să o adopţi”.
„Altfel, sunt nemiloşi. Şi peste 40 de ani de muncă la cel mai înalt rang, patronul te dă afară dacă a constatat că nu ai fost cinstit”, îmi spune Aurelian, făcându-mă să mă gândesc cu nostalgie la nişte vremuri pe care sper măcar ca nepoţii mei să le trăiască în România.
