Îmi trebuie o adeverinţă de salariu. Săptămâna trecută. Drept pentru care mă duc la Serviciul Personal/Resurse Umane din vârful Primăriei. Nu e coadă la uşă.
Îmi dreg vocea, îmi verific timbrul cu o şoaptă, nu cumva să fie prea bariton sau prea soprană, bat corespunzător în lemn şi intru. Intru pâş-pâş, să nu deranjez prin zgomotul picioarelor de hodorog încălţat. Încăperea e plină cu trei funcţionare.
Mă adresez celei din stânga, fiindcă măria sa se ocupă cu astfel de acte.
- Săru`mâna, prezint scuze că vă deranjez, sunt XY de la PRC, vă rog frumos să-mi eliberaţi o adeverinţă de salariu…!
- Ce doriţi? - întreabă doamna tare, de parcă nu ar fi auzit cererea mea verbală, controlată, simplă, umplută cu gratitudine şi respect.
Repet rugămintea şi observ că funcţionara nu se uită la mine, tocmai scăpase nu ştiu ce substantiv pe jos. Am senzaţia că o doare în Curbura Carpaţilor şi în Cotul Pisicii de dreptul meu la o sărmană adeverinţă.
- La ce vă trebuie? - tună stimabila pusă în slujba cetăţeanului răs/plătitor de taxe până dincolo de mormânt.
Îi spun care este scopul hârtiei, aştept să pună mâna şi să mi-o dea. În loc să mi-o dea, îmi zice:
- V-o fac, dar veniţi s-o luaţi mâine!!!
Spun mulţumesc, spun săru`mâna, spun bună ziua şi ies. Coborând spre baza Primăriei, gândesc ce grea este munca de eliberare a unei banale adeverinţe, dacă durează două zile, ce copleşitoare este activitatea unui funcţionar feminin, ce demersuri, pasămite, sunt necesare pentru a scrie câteva cuvinte pe un formular, ce crudă este karma celui care cere un drept, dar este amânat, de parcă ar fi cerut un zâmbet sau o ţâră de bun simţ!
A doua zi, conform ordinului, bat în lemnul uşii şi intru. Zic ce am de zis doamnei din stânga. Mi-o dă scurt şi nu înţeleg unde-mi porunceşte s-o duc. Vreau să mă lămuresc. Stimabila fulgeră şi tună vehement:
- La domnul Matei!!!
Trece verde prin mine. Îmi păstrez calmul, cât de mult pot păstra asemenea calitate fără de care nu se poate.
Aflu că domnul Matei este juristul Primăriei. Mă duc şi constat că domnul Matei nu este, adică „este plecat şi nu ştiu când se întoarce, dar lăsaţi hârtia aici, veniţi mai târziu”. Mulţumesc cerului şi pământului că mi se dă o speranţă şi că nu sunt ţinut la uşă.
Mă duc mai târziu. Venise domnul Matei şi semnase biata şi umila şi tracasanta adeverinţă. Însă, culmea, o returnase la Serviciul Personal/Resurse Umane. Adică, trebuie musai să mi-o dea doamna din stânga.
Îmi repar timbrul, bat în lemnul corespunzător şi intru. Doamna intră în criză de personalitate şi se răsteşte:
- Am spus să stai la uşa domnului Matei!!!
Explic ce şi cum a fost, iau hârtia, mă uit la ea ca la icoane, ies şi îmi fac semnul crucii. Urmează ştampila Primăriei, numărul de ordine de la Registratură…urmează „’tu-i neamul nevoii” şi „mama ei de nemernicie românească!”
Nu ştiu de ce îmi aduc aminte şapte cuvinte ale lui Liviu Rebreanu: Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ!
Cu tot respectul pentru Primărie,
Ion Zimbru
