Vasile Onuț, de la decesul căruia s-au împlinit 30 de ani, s-a manifestat în tripla ipostază de sculptor, pictor și grafician, după absolvirea în 1963 a Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Constantin Baraschi. S-a stabilit, a trăit, a activat şi a creat în oraşul Galaţi, lăsând urme adânci în cultura şi arta cetăţii dunărene.
Născut la Iaşi, pe 2 octombrie 1932, el este cel care în anii 1966-1967 a conceput şi realizat primul muzeu de artă contemporană românească din România (azi, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi). El este ctitorul adevărat al acestei instituţii, iar ca director şi profesor la Şcoala Populară de Artă şi în învăţământul preuniversitar (la Şcoala Generală Nr. 11 "Mihail Sadoveanu" şi Școala Generală Nr. 16 "Nicolae Bălcescu") a desfăşurat o bogată activitate didactică, contribuind din plin la realizarea educaţiei plastice a elevilor, la cultivarea gustului şi dragostei acestora pentru frumosul artistic. Mulţi dintre foştii săi elevi de la Şcoala Populară de Artă, pe care i-a îndrumat şi încurajat, au urmat ulterior facultăți de profil, au îmbrăţişat cariera artistică şi au devenit valori ale artei româneşti contemporane.
În cadrul filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAPR) a fost întotdeauna o prezenţă activă, a participat la toate manifestările de grup ale acesteia, organizate în Galaţi şi în alte localităţi din ţară, şi-a deschis mai multe expoziţii personale (1971, 1975, 1977, 1981, 1987, 1992), a fost cel care a restaurat şi redat patrimoniului monumentelor de for public Statuia lui Costachi Negri, avariată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a participat la Taberele naţionale de sculptură de la Măgura Buzăului (1978) şi Hobiţa (1980), unde a realizat lucrările ronde-bosse "Dor stelar" şi, respectiv, "Mândra plaiurilor". În Tabăra de la Galaţi, din 1973, a participat ca pictor şi gravor, realizând două uleiuri pe pânză („Compoziţie”, „Meşterul Manole”) şi o xilogravură („Naşterea zborului”), aflate astăzi în colecția Muzeului de Artă Vizuală.
L-am vizitat în nenumărate rânduri pe Onuţ în atelierul său de la parterul blocului I-6 de pe strada Saturn, din cartierul Ţiglina I. Ca fizic, deşi de statură mijlocie, era un bărbat viguros, robust, bine construit, clădit parcă anume pentru o muncă dură precum cea a sculptorului, mereu aflat în înfruntare cu piatra, marmura, lemnul, metalul. Te cucerea privirea lui, ochii mari şi pătrunzători, care emanau viaţă şi sondau în straturile adânci ale lumii. Era un tip sociabil şi un bun partener de conversaţie. Nu cu toţi însă. Adesea îi plăcea să aducă în discuţie poezia şi filozofia lui Lucian Blaga. Se vedea de departe că era îndrăgostit de poetul de la Lancrăm. Îi compătimea pe cei lipsiţi de talent şi avea o repulsie totală pentru impostori şi pentru cei ce urmăreau să profite de pe urma prieteniei ce le-o acorda. Soarta nu a fost prea generoasă cu el. A trecut prin multe suferinţe, a avut de pătimit de pe urma răutăţilor unor oameni, a lucrat într-un atelier în condiţii improprii şi sub imperiul muncii a uitat chiar şi de sine, şi-a neglijat sănătatea, sfârşind până la urmă la nici 62 de ani împliniţi, pe 24 iulie 1994. A rămas după el o operă consistentă, aflată în muzee şi în colecţii private, care ne încălzeşte inima şi sufletul, ne emoţionează, ne înalţă spiritul, întotdeauna când avem posibilitatea să o privim.
Deşi a terminat sculptura la clasa maestrului Constantin Baraschi, Vasile Onuţ a cultivat cu aceeaşi pasiune şi pictura, şi grafica, şi chiar arta decorativă. În acest ultim domeniu îmi amintesc de o măsuţă rotundă, cu faţa ornamentată de o frumoasă şi originală decoraţie din mozaic ceramic, ce-i înnobila atelierul, la care ţinea foarte mult şi pe care, la foarte multele insistenţe ale profesoarei Janeta Beşliu, a consimţit să i-o vândă pentru fiul său din Bucureşti, fizicianul Călin Beşliu.
În creaţia sa întâlnim o serie de motive cu valoare simbolică, pe care le foloseşte atât în sculptură, cât şi în pictură şi grafică, însă de fiecare dată le investeşte cu noi şi noi sensuri. În statuara de interior, corpul feminin, cu membrele superioare concepute sub forma unei furci moldoveneşti, apare în mai toate lucrările, de la „Generaţii”, „Meşterul Manole”, „Toamna”, „Val”, datând din primii zece ani ai activităţii sale, până la cele intitulate „Melancolie”, „Rugăciune”, „Stăpâna apelor”, „Naiadă adormită”, „Repaos”, ş.a., rămase la stadiul de gips. Ceea ce şochează la acestea din urmă este prezenţa liniilor curbe în masa volumelor, a sferei şi a jumătăţii de sferă, elemente care vin să vorbească despre frământările artistului, despre spiritul său tumultuos, neliniştit. Există în aceste lucrări o mişcare de un deosebit dinamism, o aspiraţie spre perfecţiune şi înălţare.
În pictură şi grafică, unor motive cu o semnificaţie omologată de conştiinţa publică (oul, pasărea stilizată, violoncelul, sfera), el le-a adăugat altele, ce-i sunt proprii (barca schelet - aluzie la navigatorii căzuţi pradă naufragiilor, dar şi sugestia unor civilizaţii dispărute; roata sfărâmată - întreruperea unui drum aflat în plină glorie, timp consumat eroic; traversa de cale ferată - totem al continuităţii vieţii, al plenitudinii; ochiul-astru - simbol al profunzimii; pânza de păianjen - fragilitatea umană). Aceste motive, care condensează în ele conotaţii de esenţă filozofică, invită la meditaţie. Ecouri din sintaxa expresioniştilor şi foviştilor răzbat în ţesătura cromatică a picturilor sale. Elementele componente sunt ordonate în compoziţii realizate cu o pastă groasă, suculentă, uneori aşezată direct din tub, alteori cu pensulaţii frământate. Culorile sunt când dramatice, ca valurile unei mări cuprinse de furtună, când explozive, dobândind sonorităţi muzicale. Uneori, în acest univers insolit, pătrund şi ecouri ale artei noastre populare şi medievale, descifrabile fie în cromatică, fie în prezenţa unor elemente de ceramică de Cucuteni, de ornamentică sau de arhitectură. Alteori, aceste elemente rămân total neidentificabile, fiindcă autorul le-a asimilat atât de profund încât ele s-au topit în creuzetul propriei creaţii.
Plecat prea devreme în împărăţia umbrelor veşnice, Vasile Onuţ a fost un creator unic în peisajul plasticii gălăţene, original, cu un discurs inconfundabil, a susţinut cu fervoare cultura gălăţeană şi i-a adăugat dimensiuni şi profunzimi noi. Opera sa, atât cât există în muzee şi colecţii particulare, în taberele de sculptură, este cea mai în măsură să-i stabilească un loc în istoria artei româneşti, loc pe care artistul îl merită desigur cu prisosinţă. Rămâne ca şi gălăţenii, autorităţile administraţiei locale să găsească modalităţile prin care să-i cinstească memoria. În afară de faptul că o sală de clasă de la Şcoala de Arte din cadrul Centrului Cultural "Dunărea de Jos" îi poartă numele şi că Muzeul de Artă Vizuală i-a organizat în 1994, la scurt timp după moarte, o expoziţie retrospectivă cuprinzând peste 100 de lucrări, nimic nu s-a făcut în acest sens. Vasile Onuţ, "artistul complex, polifonic, statornic în valoare şi schimbător în soluţiile adaptate contextului şi pregnanţei viziunii" (Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009, pag. 212) merită cinstirea, respectul şi recunoştinţa urmaşilor!
