În sala de cinema, lumina se stinge și, pentru câteva clipe, liniștea se așază ca un strat de praf pe tâmple. Nu intru în film ca un critic, nici ca un cunoscător al tehnicii regizorale, ci ca un om obișnuit care privește viața altuia cu o curiozitate amestecată cu o ușoară neliniște. Aștept o poveste despre Sergiu Celibidache. Dar, pe măsură ce filmul înaintează, îmi dau seama că povestea despre tată e doar jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate se scrie în tăcere, într-un spațiu care nu apare în cadre, dar apasă în fiecare minut.
Pentru mine, ca spectator, „Cravata galbenă” nu mai este doar o biografie. Este ceva mai intim, aproape stânjenitor prin sinceritatea lui. E un fiu care își caută locul într-o poveste dominată de un tată prea mare, prea puternic, prea greu de atins. Și tocmai această tensiune nevăzută dă filmului o vibrație aparte. Nu o văd, nu e rostită, dar o simt. Episoadele în care apare fiul sunt puține. La început, îl vedem ca pe o umbră mică în viața maestrului. Mai târziu, ca pe un tânăr care încearcă să aducă un strop de modernitate în lumea rigidă a tatălui său. Scena în care încearcă să îl convingă pe Sergiu să își înregistreze concertele nu e grandioasă, nu are dramatism exagerat, dar are o greutate reală. E momentul în care un fiu încearcă, poate pentru ultima oară, să fie auzit. Iar tatăl rămâne blocat în propria lege.
Ca spectator, îmi dau seama că filmul nu vrea să pună reflectorul pe această relație, dar o lasă să se strecoare printre scene ca un fir subțire, abia vizibil, dar încă prezent. În spatele fiecărei imagini cu Sergiu simt întrebările lui Serge, întrebări care nu sunt puse cu voce tare, dar care se aud în felul în care e montată povestea, în felul în care filmul îl apropie și îl îndepărtează pe tată în același timp. Nu simt că fiul își expune tatăl. Simt că îl caută. Și, ca simplu spectator, asta mă intrigă mai mult decât toate secvențele spectaculoase despre cariera dirijorului. Mă uit la Sergiu și văd un titan. Mă uit la Serge, chiar și când nu e pe ecran, și văd un om care încearcă să își contureze propria identitate în umbra unui munte.
Iar când filmul se termină, nu rămân cu impresia unei lecții de muzicologie sau a unui portret impecabil al unui mare artist. Rămân cu senzația că am asistat, fără să știu, la un moment de naștere. Nu nașterea dirijorului, ci a fiului. A acelui om care, filmându-și tatăl, și-a filmat, de fapt, eliberarea. Ies din sală, la miez de noapte, nu cu imaginea maestrului în lumină, ci cu aceea a fiului care, în sfârșit, pășește în afara ei.
