Un medic psihiatru de la „Al. Obrejia”, unde era internată Oana, m-a sfătuit (mi-a zis că era bine să fie şi soţul prezent) s-o luăm acasă definitiv, pentru că nu este capabilă să se administreze. Era în anul II de facultate. Decanul a vrut s-o ajute, s-o ducă la psihologul facultăţii, pentru că era o studentă inteligentă, şi să-şi termine studiile. În anul 1997 a stat mai multe luni internată la spitalul de psihiatrie din Galaţi. Eu am căzut bolnavă de atâta supărare. Aveam sindromul Meniere, o boală neurologică foarte gravă. Nu puteam merge, nu aveam oxigen în creier, nu suportam lumina şi niciun zgomot. În acel an i s-a prescris Oanei ca tratament Leponex. I-a citit prospectul care prezenta reacţii secundare - căderea părului şi leucemie.
Paralel cu această situaţie, eu îmi vedeam de profesia mea, de pregătirea elevilor mei pentru olimpiade, pentru facultate. Ei erau copiii mei, singura bucurie. Am realizat parteneriate cu Elveţia, cu Franţa. Am vrut s-o iau cu mine în Elveţia. pentru a respira aerul curat al acestei ţări. La început. Oana a acceptat şi apoi s-a răzgândit. Oana închegase o corespondenţă cu un olandez, un tânăr cu două facultăţi, cunoscător al lui Mircea Eliade. O invitase în Olanda, dar ei îi era frică să meargă singură. Olandezul îi telefona şi la sfârşit de săptămână.
Prietenii mei din Franţa, ştiind situaţia Oanei, au invitat-o pentru a-i face cunoscute peisajul Burgundiei, Alpii, alte oraşe din regiune. Oana a acceptat, dar am avertizat-o că trebuie să respecte regulile casei, normele de conduită.
Încărcată cu cadouri, cu un tablou superb realizat de un pictor local, Oana era însoţită la aeroportul Otopeni de către tatăl ei. S-au iscat controverse între ei asupra trenului cu care urmau să călătorească, o dispută la Gara de Nord, la care soţul meu a fost apostrofat de câţiva cetăţeni. Oana avea 27 de ani. Era o fiinţă adultă, mai mult sau mai puţin conştientă, dar care trebuia să fie respectată. Îndreptându-se spre avion, Oana nu a mai întors capul pentru a-şi lua rămas bun. În sinea ei se hotărâse să nu se mai întoarcă în România. Aceasta a fost jalea tatălui până a murit, de a nu-şi mai vedea fiica. O fiică cu care s-a mândrit atunci când era o elevă excepţională, dar devenită insuportabilă.
