Matematicianul şi jurnalistul de ştiinţă Alexandru Mironov este perceput de tot românul drept „tatăl” jurnalismului de anticipaţie. În fapt, interlocutorul nostru este un ziarist (super)specializat în ştiinţe exacte, totodată, omul-enciclopedie care înmagazinează în mintea sa enorme cantităţi de date ştiinţifice. Este inițiatorul emisiunilor de ştiință şi tehnică, iar „prima dragoste” în materie de tehnică şi science-fiction (SF) a fost în presa scrisă din Craiova şi la Radio Craiova, oraşul ospitalier care a primit cu braţele deschise familia Mironov, pe fondul deportărilor din Rusia sovietizată. De 34 de ani, Alexandru Mironov ”şurubăreşte” la revista ”Ştiinţă şi Tehnică” şi, după pionieratul emisiunilor de ştiinţă şi imaginaţie” de la Televiziunea Naţională şi Radio România, astăzi este „teleprofesor” la televiziunea ”Digi World”.
- Domnule Alexandru Mironov, când am stabilit coordonatele acestei întâlniri vă grăbeaţi să plecaţi în China. (Acum este acolo din 16 august) Mergeţi într-o vizită privată, dar aveţi un program consistent de întâlniri cu jurnaliştii de ştiinţă din această ţară. Ce cuprinde agenda de lucru?
- Deşi este o vizită privată, vom participa la o întâlnire prin CAST, echivalentul Ministerului de Ştiinţă de la noi, care este legat de Ministerul Aeronauticii din China. Ne întâlnim cu jurnaliştii de ştiinţă din asociaţia similară chineză şi suntem interesaţi de programele deosebite pe care le dezvoltă această ţară care excelează în ”Proiecte planetare”.
- Cu două decenii în urmă, în ediţia de început a cărţii "Proiecte planetare", nu întrezăreaţi această ”ţâşnire” în dezvoltarea Chinei…
- E adevărat, în volumul ”Proiecte planetare”, pe care l-am reeditat apoi la o distanţă de 20 de ani, nu am anticipat această uimitoare ascensiune economică a Chinei. Dar astăzi, China este pe locul II după SUA la numărul de brevete depuse. Acum, între marile proiecte, chinezii refac ”Drumul mătăsii” şi nu e puţin lucru să mergi cu maşina pe 8-9.000 de kilometri, câţi sunt între Beijing şi Ankara. China uimeşte în proiectele unor căi ferate gigantice. Mă interesează să văd ”trenul lor de înălţime”, care merge la 5.600 de metri, pe un strat de permafrost, o combinaţie de cale ferată şi gheaţă. Este o investiţie care, cu siguranţă, se va aplica în Siberia peste ceva timp. Să nu uităm, China este una din ţările lumii care a dezvoltat foarte mult programele de cercetare spaţială în ultimii ani. Intenţionează să asambleze staţia lor spaţială şi au deja programul ”Luna”. Eu adeseori mai spun că în momentul în care americanii sau europenii vor relua zborul pe Lună, mare lucru dacă nu cumva un ”taiconaut” chinez nu le va zâmbi şi îi va primi cu ”Bine aţi venit pe Lună”. Nu e niciun secret, China este o mare putere economică, în acest moment, în tehnologiile de vârf.
- Să revenim în spaţiul românesc. V-aţi născut într-un sat care acum este în Republica Moldova. În ce împrejurări aţi trecut Prutul?
- Aveam cam un an, fratele meu de abia se născuse, am prins refugiul. Despre acest episod din viaţa noastră am aflat de la părinţi. Românii nu mai ştiu astăzi, dar 800.000 de refugiaţi din Basarabia au trecut în timpul celor două refugii în România, după cedarea Basarabiei la Tratatul Molotov-Ribbentrop (semnat între Stalin şi Hitler, la 23 august 1939). Bunicul dinspre tata era un om foarte bogat. Şi după acea înţelegere istorică, dintre cei şase fraţi ai tatălui meu, doi fraţi au fost duşi în Siberia, alţi doi în etapa următoare au fost ucişi, iar doi au fugit în România, între care şi tatăl meu. Pe fondul acestor nedreptăţi, care s-au declanşat prin anul 1940, tatăl meu - care era administratorul fermei locale de pe Domeniile Regale, folosită de Facultatea de Agronomie Iaşi - a urcat toată averea familiei, bani, recolte în care, şi le-a trecut Prutul. Ştiu asta din povestirea părinţilor. Noi, eu şi fratele meu, am trecut în România cu mama, în vagoane şi eram foarte mici. Fiecare familie ştia foarte bine unde se va aşeza, iar cel care a avut un rol deosebit şi care a controlat foarte bine acest refugiu a fost mareşalul Antonescu.
- În România, unde aţi găsit siguranţă?
- După o deplasare de câteva săptămâni, traşi mereu pe linia moartă, am ajuns pe undeva pe lângă Geoagiu. Atunci, basarabenii au fost trimişi la adăpost în Hunedoara, în jurul Geoagiului, la Zalău - judeţul Sălaj, în judeţele Olt şi Gorj. Din cei 800.000 de basarabeni refugiaţi, vreo 200.000 au fost ”recuperaţi” de sovietici şi duşi direct în Siberia. Am fost între cei care am scăpat şi pentru că tatăl meu era un om foarte respectat şi foarte cunoscut la Facultatea de Agronomie. Când lucrurile s-au mai liniştit, tata a şi fost chemat şi i s-a oferit acelaşi post, tot pe domeniile regale, tot la ferma experimentală a Facultăţii de Agronomie: întâi în Zorleni, Bârlad, apoi, la Ezăreni-Iaşi. Apoi am plecat la Craiova…
- Vă consideraţi basarabean sau craiovean?
- Eu mă consider craiovean!...
- Deci, tot român! Sunteţi, pentru noi, ”tatăl” jurnalismului de anticipaţie. Însă, pentru cititorii noştri, vă rugăm să vă întoarceţi în propria copilărie. Ce amintire din trecut dăinuie în mintea matematicianului Alexandru Mironov?
- Deşi eram foarte mic, am încă amintirea familiei la care am stat în Geoagiu, care avea o casă lângă apa Mureşului. Este imaginea unui moment în care vine jandarmul, care-i căuta pe basarabeni… Mama stătea lângă icoană, în genunchi, ca o icoană. Cu candela aprinsă şi cu fratele meu cel mic în braţe. Jandarmul a venit, a intrat, a văzut şi s-a făcut că nu vede…
- Mama, icoana, candela, Dumnezeu, frumoase amintiri ale copilăriei... După 1990, din Siberia îndepărtată, aţi primit veşti şi despre bunicul Domniei Voastre…
- După 1990, cineva ne-a trimis din Siberia un act, este acolo pe peretele living room-ului. Este un act de la OSIM-ul vremii, de prin anii 1920, când Basarabia revenise la România, după actul istoric de la 1 Decembrie 1918. Este o licenţă pe numele bunicului meu, boierul Iustin Mironov, care inventaseră nişte mori plutitoare, avea douăsprezece mori plutitoare. Nistrul este o apă foarte repede şi morile erau aruncate noaptea şi duse în mijlocul fluviului Nistru. Părinţii nu mi-au povestit acestea, se temeau… După ce am primit copia acelui act, am dus-o la Federaţia de Modelism, care mi-a şi făcut un model, o machetă a morii bunicului meu.
- Rădăcinile boiereşti nu au fost motiv pentru ca viaţa să vă fie prea blândă. Cum aţi simţit în timpul şcolii statutul de descendent al unei familii boiereşti.
- Eu am plătit taxe şcolare în timpul liceului, fiindcă veneam dintr-o familie bogată şi, în plus, eram şi basarabean, iar în mentalul de atunci un basarabean fugit era ”un inamic”. Dar a venit un moment când lucrurile s-au mai liniştit şi când am început, era în timpul liceului, să fac sport.
- Sunteţi vicecampion naţional la scrimă. Cum a început această poveste?
- Acest pas s-a datorat faptului că nu-mi imaginam că voi putea face altceva decât Facultatea de Educaţie Fizică. Aşa am descoperit plăcerea pentru spadă. În clasa a V-a, pionierii foarte buni la învăţătură trebuiau să aibă grijă de elevii care nu învăţau foarte bine. Eu eram bun la aritmetică şi am fost îndrumat să fac lecţiile cu vecinul meu de stradă, Mircea Alec. Şi cum noi nu mai aveam nimic în casă, nicio carte de citit - doar câteva obiecte de mobilier, restul vânduseră tot părinţii ca să supravieţuim - am găsit la colegul meu o bibliotecă deosebită. Mama acelui coleg mi-a dat să citesc ”Cei trei muşchetari” şi ”Contele de Monte Cristo” de Alexandre Dumas ”pere”. Am citit şi am luat foc. Am zis; trebuie să învăţ să fac şi eu ca d’Artagnan. Am alergat pe străzile din Craiova şi am găsit Clubul de scrimă ”Voinţa”, aşa se chema… Acolo, un italian bătrân dădea lecţii de spadă la patru copii. M-am dus, i-am spus că vreau şi eu şi, cum se întâmplă, am adunat toţi copiii de pe strada mea, inclusiv pe fratele meu. Cei mai mulţi s-au lăsat de acest sport nobil, însă dintre cei care au rămas cu mine, unul a ajuns antrenorul echipei naţionale de scrimă, altul antrenor federal, fratele meu trăieşte de mulţi ani, în Franţa, din scrimă; apoi, directorul Centrului Olimpic de Scrimă de la Craiova, antrenor la o echipă care a fost ani la rând campioană mondială… Am făcut scrimă din dorinţa de a-i "bate" pe cei care ne făceau rău, doar pentru că deţineau puterea...
- Pe Jules Verne l-aţi citit la patru ani şi jumătate. Cum s-a întâmplat?
- S-a întâmplat că, la acea vârstă, tata a început să-mi citească ”20.000 de leghe sub mări”, de acest autor de literatură fantastică. Şi pentru că nu trebuia să se oprească lectura, am început eu încet-încet să învăţ literele. La 4 ani şi jumătate am terminat cartea de citit.
- În opinia jurnalistului de ştiinţă şi anticipaţie, ce reprezintă Jules Verne pentru omenire?
- Jules Verne este constructorul secolului al XX-lea. El a scris cărţi care s-au tradus în toate limbile pământului, în sute de milioane de exemplare, încât a molipsit civilizaţia pământului cu ideile sale. Secolul XX a fost făcut după ”stilul” Jules Verne: submarine, nave zburătoare… Acest scriitor francez, aparent de literatură pentru copii, a avut o viziune covârşitoare a spaţiului civilizaţiei noastre.
- Ca om pus în slujba marilor idealuri, unul fiind educaţia, sunteţi preocupat permanent de educaţia copiilor, elevilor şi studenţilor. Ce le recomandaţi din acest punct părinţilor?
- Să-şi îndemne copiii să citească de mici. Încă de pe la trei ani.
- Cartea-carte sau formatul on-line?
- La una dintre cărţile mele, mi s-a propus să fac o reeditare şi mi s-a propus să-i las pe copii să fie on-line şi să facă linkuri despre câte un subiect, iar când eu vorbesc despre traversarea Saharei, de exemplu, ei să facă un link cu nişte personaje din acel spaţiu… E o opţiune.
- A spune poveşti de SF "pre limba poporului" nu e simplu? Care sunt bucuriile lui Alexandru Mironov?
- A spune poveştile pe înţelesul oamenilor nu e deloc simplu. Trebuie ca profesorul să fie foarte bine pregătit şi oamenii apreciază acest fapt. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să mă întâlnesc cu tineri care să-mi spună că au ales să devină ingineri „pentru că au citit un articol de-al meu sau au ascultat o emisiune realizată de mine.
- Cât este realitate şi cât este SF în viaţa jurnalistului Alexandru Mironov?
- Eu sunt matematician de formaţie, matematica înseamnă organizare, iar SF-ul are la bază mult calcul şi multă organizare...
Scurte date biografice
S-a născut la 27 ianuarie 1942, la Vertujeni, judeţul Soroca, pe atunci, în România, astăzi în Republica Moldova. A făcut şcoala primară şi liceul la Iaşi, continuat la Craiova. Are la bază Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti, iar ca profesor de matematică a început la Craiova. Între 1973-1976, a demonstrat că "limbajul" matematicii poate fi înţeles şi la celălalt capăt al lumii, în Maroc, unde a ajuns printr-un „proiect guvernamental de schimb educaţional”, la Liceul Omar Ibn Abdelayiy, Qujda. În 1979, a păşit în redacţia revistei „Ştiinţă şi Tehnică”, iar în prezent este coordonatorul periodicului şi realizatorul unei pagini de ştiinţă la ziarul „Cronica Română”. Alexandru Mironov ne-a animat tinereţea cu „Ştiinţă şi imaginaţie”, prima emisiune de gen la TVR. A făcut trei emisiuni la TV România de Mâine: „Deschide cartea”, „Ştiinţă şi Spiritualitate”, „Telemagia”.
Din acelaşi an, a devenit o voce distinctă a Radioului Naţional, unde a prezentat (până în 2000) mai multe emisiuni de ştiintă, tehnică şi anticipaţie. Între 1991-1993, a fost purtătorul de cuvânt al preşedintelui Ion Iliescu, iar între 1993-1997 a fost Ministru al Tineretului şi Sportului. Din 1 februarie 2001 este secretar al Comisiei Naţionale UNESCO din România.
"Enigmatic, Pământul" (1997), best seller cu două reeditări, "Proiecte planetare" (coautor Alexandru Boiu, 1987), „Întâmplări din Mileniul III" (1987), "Laboratoarele lumii" (1992), "În direct cu NASA" (2006), "Lumea după Google" sunt câteva titluri ale cărţilor ştiinţifice publicate. Este autor şi coautor al 25 de analogii SF şi almanahuri de ştiinţă, a publicat peste 3.000 de articole de presă şi a realizat cam tot atâtea emisiuni de radio şi televiziune. A fost vicecampion naţional la scrimă, acum este preşedinte de onoare al Federaţiei Române de Scrimă şi preşedintele Fundaţiei SocRATE. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi a fost vicepreşedintele Societăţii Europene de Science Fiction, între 1994-1998 şi 2000-2001.
"Ne-au dat afară din UTM"
"Când am terminat liceul s-a anunţat înfiinţarea institutelor pedagogice. Am intrat printre primii la Facultatea de Matematică Bucureşti. Acolo nu ne-au controlat, decât prin anul III. Atunci au fost mulţi colegi, fii de preoţi, de aristocraţi, de intelectuali, daţi afară din şcoală... Pe acest fond, ne-au chemat într-o zi şi ne-au dat afară din UTM, iar comitetul orăşenesc a confirmat excluderea"...
Matematicianul, spadasinul, scriitorul
"Nici nu ştiu cum sǎ-i spun: matematicianul, profesorul, doctorul, spadasinul, consilierul, ministrul, scriitorul, jurnalistul… Toate i se potrivesc şi mai presus de ele, prietenul meu - Alec Mironov. Viaţa lui “a fost un roman”: refugiat din Basarabia ocupatǎ de sovietici, a crescut şi învǎţat la Craiova, s-a specializat la Bucureşti, a predat prin nordul Africii şi a... aterizat la Televiziune prin ’79, când am devenit colegi. Am fost restructuraţi la un moment dat amândoi de la Radio, unde "ne-a prins" Revoluţia din ’89. Sau noi am prins-o? În orice caz, am fost cei care am deschis porţile Radioului pentru cetǎţeni. Vremea şi vremurile ne-au despǎrţit o clipǎ, cam patru ani, dupǎ care Alec a revenit la bazǎ, în Televiziune. Are o putere de muncǎ teribilǎ, o sete de cunoaştere nemaiîntâlnitǎ, o claritate a cuvântului pus pe hârtie de invidiat. Sper… o sǎnǎtate pe mǎsurǎ. Ca sǎ folosesc titlurile cǎrţilor sale, pentru Alec pǎmântul este încǎ enigmatic, îl citeşte în cronici metagalactice şi electronice, fǎureşte proiecte planetare pentru laboratoarele lumii de mâine, în direct la NASA şi aşteaptǎ sǎ vadǎ lumea de dupǎ Google. Pe scurt, ǎsta-i Alec, mon ami".
Prof.dr. Mihai Miron - UZPR
"Ziaristul de ştiinţă"
"... După ce a fost profesor în Maroc, Alexandru Mironov, cu banii câştigaţi, pleacă de-a latul lumii, pe urmele „amintirilor despre viitor” ale lui Erik von Däniken, readucând... piramidele (şi altele asemeni) pe Pământ şi redându-le oamenilor (elveţianul le atribuia extratereştrilor). A rezultat un best-seller al timpului, "Enigmatic, pământul" (1977), primul dintr-o serie. Ca jurnalist de ştiinţă - scris, radio, TV - este unul dintre cei mai vizibili şi eficienţi din branşă. De la ştiinţă la Science-Fiction nu era decât un pas, iar SF-ul românesc îi datorează enorm. A şi scris povestiri de gen, cu miez şi cu umor, iar cultura în domeniu şi talentul îl „duc departe” ca scriitor SF. A preferat să organizeze-editeze şi, mai ales, să popularizeze ştiinţa, iar aplombul său literar pune adeseori în umbră obiectul prezentării. Multe-i datorează revista "Ştiinţă şi Tehnică", cea „dinainte”, dar şi cea „de după”. L-am cunoscut la începutul anilor ’80, chiar la această revistă, „m-a debutat” cu articole de cultură matematică, „m-a împins” apoi spre SF şi n-am mai avut scăpare!... L-am întâlnit de curând la o întâlnire a revistei Curtea de la Argeş, unde a lansat "Lumea după Google": acelaşi entuziast ca pe vremea când mergeam prin ţară cu „brigăzi” ale revistei "Ştiinţă şi Tehnică". Un entuziast, şi nu unul oarecare, ci unul incurabil! Alexandru Mironov!"
Acad. Gheorghe Păun
(N:R: Academicianul Gheorghe Păun este promotor al jocului de go, în revista "Ştiinţă şi Tehnică", în 1982. Trăieşte la Curtea de Argeş şi a fost profesor la mai multe facultăţi din lume. Este savant de talie mondială, recunoscut drept "un predicator al calculabilităţii celulare", pe care a şi descoperit-o, de altfel).
Democratizarea informaticii de la Tidbinbilla
"La Staţia de supraveghere a cosmosului de la Tidbinbilla, de lângă Canberra - unul dintre cele trei locuri de pe Pământ unde urechile radiotelescoapelor urmăresc muzica stelelor şi galaxiilor, dar şi şoaptele slabe ale sondelor-rachetă trimise în Cosmos, există un mic centru-şcoală pentru vizitatori, deschis mai ales copiilor", spune interlocutorul.
