Jurnalul întunecării / Prizonieră în capcana propriei minţi (IX)

Jurnalul întunecării / Prizonieră în capcana propriei minţi (IX)
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Egocentrismul nu înseamnă decât autodistrugere. Treptat, treptat, Oana s-a autodistrus, dar în acelaşi timp ne-a distrus şi sănătatea noastră. Ani la rând, fără ca să-mi spună, Gabriela avea un coşmar - că era atacată cu cuţitul de către Oana. A scăpat de acest coşmar stabilindu-se în Bucureşti şi consultând un psiholog. Problema autodistrugerii îmi aminteşte de marii romantici francezi, englezi, de marii artişti. Oana a fost o artistă în felul ei. Dar şi eu, mama, am fost o artistă, dar nu m-am autodistrus. Cu un tată, intelectual de elită, arestat pe când aveam 12 ani, am luptat pentru a supravieţui şi a învăţa alături de mama şi sora. Am sperat, am aşteptat, am învăţat să mă implic în activităţi artistice, sportive. În anii '50, nimeni nu era îndrumătorul şi psihologul meu. Eu eram stăpână pe mine, preparam mâncare, prăjituri, dulceţuri de pe la 13 ani. Era un echilibru armonios între învăţătură şi munca fizică. Plantam pomi fructiferi alături de mama, flori, legume. Le îngrijeam cu mare drag. Vacanţele erau rezervate şi lecturilor - o vară Tolstoi, o vară Balzac, o vară Flaubert etc. Nu aveam un mentor. Singurul meu mentor era tatăl meu, de a cărui existenţă nu ştiam nimic. Au rămas întipărite în memoria mea cuvintele tatălui meu la ultimul termen de proces - „Să învăţaţi!”

Poate acele vremuri grele pe care le-au trăit m-au determinat să înfrumuseţeze viaţa fiicei mele Oana. Oana nu numai a învăţat, dar a mers şi la teatru, şi la concerte, şi la tenis şi la cinema. Prin aceste activităţi încercam, noi, părinţii, s-o desprindem de la sutele de probleme de matematică, fizică şi chimie.

A obosit bietul copil. Ca şi Rimbaud, poetul ei preferat, a spus parcă „adieu” la tot ceea ce a învăţat şi muncit. S-a scufundat în tristeţe, în moarte. Nu citeşte nimic, nu scrie nimic. Pentru ce, se întreabă ea. Lumea ei este alta. Nicio imagine din copilăria ei nu mai există. Sau poate există undeva în subconştientul ei. Parisul a devenit patria ei, aşa cum afirma Alfred de Vigny. Spune el, „acei care nu au o patrie îşi fac o patrie închipuită şi adoptă una, călătorind”, Oana călătoreşte prin gând. „Acele necazuri din copilărie care lasă în sufletul omului o nuanţă de sălbăticie greu de şters pentru tot restul vieţii. Aceste necazuri, pe care le dispreţuim, sunt proporţionale cu vârsta copilului, câteodată depăşindu-l, şi aruncând o pată sumbră asupra întregului său viitor”. Ce spuneţi? Avea dreptate Vigny? Poate, după cum afirmă acelaşi romantic, „sentimentul de abnegaţie, în datorie şi supunere, este cu mult mai frumos decât sentimentul libertăţii întregi, care este egoist, orgolios şi sălbatic”.

Libertate, ce greu eşti de înţeles nu numai de Oana, ci de toţi pământenii.

Suferinţă, nu mai poţi fi tămăduită!

Citit 2630 ori Ultima modificare Vineri, 20 Septembrie 2013 15:29

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.