* Creştinii îşi pomenesc morţii din veac în veac *
Luni, de Paştele Blajinilor, creştinii ortodocşi au dat viaţă cimitirelor din municipiul Galaţi, din toate comunele, satele şi cătunele noastre.
Nu există creştin, mai avut sau mai sărac, mai tânăr sau mai bătrân care să nu aibă pe cineva drag trecut la Ceruri. De aceea, de Paştele Blajinilor, din mult sau din puţin, cu toată criza de bani sau de timp, fiecare şi-a făcut timp, a găsit câteva felii de cozonac, câteva ouă roşii şi puţin vin pentru a veni la cimitir, ca să-şi pomenească morţii.
Creştinul ştie că dând de pomană de sufletul celor adormiţi, îi fericeşte pe „blajini”, totodată îi înseninează pe necăjiţii care au aşteptat, în aceste zile pe aleile cimitirelor, ca să fie miluiţi…
Paştele Blajinilor este poate singura zi a reîntregirii comunităţii, a întâlnirii dintre cele două lumi, a celor vii şi a celor înviaţi; este sărbătoare când neamurile se regăsesc; este ziua de peste an când cimitirele noastre - vreme de două zile - sunt pline de larma creştinilor veniţi la întâlnirea dintre veacuri, este sărbătoarea când îşi fac loc bucuria şi lacrima revederii, când cimitirul este plin de flori şi de miros de tămâie.
De regulă, această zi trebuie să fie una a tihnei, a păcii şi a bucurie că - la masa tăcerii - sunt aşezaţi în comuniune sfântă cei vii cu cei din veac adormiţi şi înviaţi…
„M-am trezit cu noaptea în cap şi am urcat în dealul cimitirului, ne-a spus doamna Ioana M. din Măstăcani. Aşa am apucat de la părinţii mei şi aşa îl învăţ şi pe băiatul meu să facă atunci când eu nu voi mai fi aici, pe pământ, dar cine ştie dacă pe mine o avea cine să mă pomenească…”
„Cred că de undeva, de acolo, din lumea blajinilor, mama mea se bucură la fel ca toţi cei care vin şi îşi pomenesc bunicii, părinţii, fraţii şi surorile, ne-a spus Ecaterina S. din Galaţi. Au venit şi alte rude ale mele, dar am ţinut să ajung şi eu pentru că e o ocazie să ne regăsim neamurile între noi. Şi apoi, puţina mea rugăciune are darul să adune un pic de lumină şi pentru sufletul meu atunci când voi pleca dincolo. Credinţa în veşnicie şi în învierea de după moarte trebuie să ne preocupe încă de la naştere şi îmi pare rău că nu prea îmi fac timp să fiu mai mult la biserică…”
Creştinul ortodox îşi duce rugăciunea de la naşterea de aici de pe pământ şi până la… naşterea în ceruri. Şi dacă la biserică - unii dintre noi - poate ajungem mai rar, la Paştele Blajinilor, o dată pe an, fiecare îşi face timp, îşi face cărare către cimitir. Aşa am învăţat încă de demult şi avem datoria să păstrăm această frumoasă tradiţie care ne aşează – din neam în neam - în comuniune cu moşii şi strămoşi, cu „Biserica Părinţilor Părinţilor noştri”. Şi apoi, pentru creştinul român, credinţa în nemurirea sufletului a avut darul să nu ne aşeze sub tirania sfârşitului, neliniştitoare stare pe care o au doar cei care nu au aflat încă rostul pe acest pământ…
Noi cântăm „Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le…” Astfel, mărturisim că veşnicia ne este sortită nouă şi ca să devenim „cetăţeni” ai ei, trebuie să ne pregătim atât cât suntem vii pe pământ, pentru a pleca pregătiţi acolo „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.
