Oricine poate simţi arome într-un pahar de vin. Oricine. E doar o chestiune de timp şi de funcţionalitate a simţurilor, nu atât de educaţie. Deguşti (adică îl bei la modul analitic, încercând să pătrunzi prin placenta hedonică a lichidului) câte un vin diferit pe zi şi după, să zicem 365 de zile, poţi să te declari aproape expert. Cam asta e tot. După asta o să simţi şi coacăze, iar dacă ai fost un autodidact disciplinat şi studios o să poţi chiar deosebi dacă sunt coacăze negre sau roşii, dacă sunt coapte sau mai au puţin, poate e dulceaţă de coacăze, sirop sau fructul pur şi simplu. O să te miri că nu le simţeai înainte. Până la urmă totul e să-ţi propui. Din momentul incipient o să devii colecţionar de arome, o să reţii exact cum miroase leuşteanul şi diferenţa între mentă uscată şi cea proaspată. Nu-i mare lucru. Sigur, dacă îţi faci din asta o ocupaţie şi nivelul de pregătire va creşte, vei ajunge să deosebeşti prin simpla degustare soiuri, locul de origine şi alte amănunte nu tocmai la îndemână tuturor.
Dar, dacă mă întrebaţi pe mine, asta-i ca şi cum ai diseca un unicorn. Fără îndoială o să devii un biolog foarte bun al animalelor fantastice. O să-ţi dai doctoratul în forma copitei centaurilor, în coama sfincşilor şi poate vei primi titlul de doctor docent cu un tom despre irisul Medusei. Sunt sigur că toate astea sunt remarcabile, dar se pierde exact esenţialul.
Totul se rezumă la simţuri
Ei bine, aşa cum stau lucrurile azi pentru mine, esenţialul stă în abilitatea obiectului de a te face să simţi. Ce să simţi? Să citeşti prin licăririle sale măiestria celui care l-a făcut, dar şi specificul locului de unde provine. Vreau să spun că vinul trebuie să fie parte dintr-un eveniment, dintr-un fenomen care, la rândul său, se produce la confluenţa dintre obiect şi subiect. Ca în cazul unei opere de artă, ar fi absurd să presupunem că un hoţ de fier vechi teleportat în faţa unei Domnişoare Pogany ar fi brusc lovit în moalele capului de impactul estetic, sau că un lăcătuş mecanic (şi zic asta pur ilustrativ, sunt sigur că lăcătuşii mecanici, în general, sunt nişte oameni minunaţi) ar rămâne mut de uimire citind odele şi elegiile lui Holderlin.
Aprecierea estetică presupune nişte resurse ale subiectului, ai nevoie de nişte unelte care să te ajute să descompui mesajul artistic, să ţi-l faci accesibil. Iar aceste adiţionale necesită la rândul lor efort, timp şi scop.
De aceea - cred eu - vinurile mari se pot aprecia doar cu uneltele necesare. Şi, după cum ştim cu toţii, nu numai vinurile mari. Multor oameni le e de-ajuns un vin cu rest de zahăr, chiar dacă trivial, pentru a concluziona că este bun...
Apreciază-i toate caracteristicile
Pentru a mă apropia de final aş zice că un vin bun este acela în care desluşim meşteşugul "artistului", calitatea "materialului" şi - cel mai important - acel impact pe care ţi-l creează la primul contact, în care recunoşti măreţia lucrării. Pe lângă acestea, sunt necesare şi aşa numitele "valori accesorii”. Rama unei picturi are rolul său, soclul unei statui la fel.
Ce anume sunt aceste accesorii în cadrul vinului e o întrebare cu întindere mai largă. Ar putea fi sticla, eticheta, povestea. Dar într-un sens mai larg este contextul: de unde e vinul, l-au băut şi Napoleon, Ştefan cel Mare etc. Toate acestea sunt lucruri care potenţează experienţa. Apoi, e una să receptezi o operă de artă la Luvru şi alta în gara din Pocreaca.
Aşadar, data viitoare când ridicaţi paharul, vă rog să vă întrebaţi un lucru simplu, chiar elementar, dacă stai să te gândeşti mai bine: ce mă face acest vin să simt? Să fie dezechilibru, zbucium, chin, împăcare cu sine, dragoste, furie, forţă? Voi să-mi spuneţi.
