Sunt şi stau cu lăptăreasa pe marginea lumii...
să pască, să se sature şi să se umple cu lapte!...
Şi mă uit la nouri: unu câte unu, doi câte doi,
uscaţi şi bătuţi de vânt, se duc nu ştiu unde...
şi eu cred că se duc să se umple cu apă,
însă nu pot pleca după ei, să văd unde se duc!...
Trebuie să stau aici şi să am grijă...nu cumva
să intre lăptăreasa în lucernă şi în păpuşoi...
că poate să moară de poftă şi de lăcomie...
şi, astfel, adio, "sine qua non"...adio, copilărie!...
Iată, dinspre nu ştiu unde, nourii vin înapoi
şi plâng torenţial: unu câte unu...doi câte doi...
trei câte trei...toţi câte toţi...şi nu se mai satură...
şi nici lăptăreasa nu se mai umple cu lapte!...
Stau şi sunt cu sufletul pe marginea lumii...
să se mire şi să se sature de viaţă şi de moarte!
