Într-o societate în care evenimentele se succed la turaţie maximă, dominată de stres, dorinţa de a câştiga şi de preocuparea cultivării imaginii personale, relaţiile dintre părinţi şi copii cunosc provocări care, greşit abordate, lasă urme adânci asupra evoluţiei generaţiilor viitoare. Cei mari nu mai au timp, cei mici îşi trăiesc anii în modalităţi uneori greşite, care într-un final lasă la mijloc prăpăstii greu de umplut. Psihoterapeutul gălăţean Răducu Lungu este expert în lucrul cu relaţiile dintre părinţi şi copii şi ne oferă explicaţii asupra problemelor care apar între generaţii şi soluţii pentru preîntâmpinarea acestora.
- Care este factorul de bază ce generează cele mai multe probleme de comportament la copii?
- Părinţii nu mai au timp să se ocupe de copii şi asta se reflectă în comportamentul celor mici. Părinţii devin disperaţi când încep să apară efectele negative, nu se mai înţeleg cu cei mici şi atunci cer ajutor. Primul aspect pe care îl abordăm în terapie este timpul, să facem un grafic prin care să stabilim cât timp petrece părintele cu copilul. În minute, reiese că părinţii petrec efectiv cu copii lor 15 minute. Asta înseamnă efectuarea de activităţi comune, plimbare, jocuri, etc. Consecinţa este că părinţii nu îşi mai cunosc copiii, nu îi mai înţeleg. Problemele apar cu atât mai mult la familiile monoparentale. Părintele munceşte mai mult ca să facă rost de bani şi să ţină copilul în priză şi lipseşte de acasă multe ore. Iar cel mic ajunge că devină violent la şcoală, să aibă absenţe, să mintă, etc.
- Ce semnale de alarmă ar indica faptul că un copil are nevoie de psiholog?
- Până la vârsta de cinci ani, e mai simplu, pentru că părintele îl poate observa mai mult, copilul ajunge mai des la pediatru şi sunt mai uşor de identificat eventualele nereguli. De obicei, copiii mici nu au nevoie de psiholog, acolo e mai mult necesară intervenţia părintelui. Iniţial, se stabileşte relaţia dintre părinte şi copil, se urmăreşte cine impune reguli, cine le stabileşte, dacă se respectă. La vârste mai mari, în principiu, alarmante sunt rezultatele şcolare. Apar fluctuaţii foarte mari. Ei merg, să zicem, foarte bine în clasele I-IV, şi ajung în clasa a V-a sau a VI-a să rămână corijenţi. Ar mai fi minciuna, care cu cât e mai deasă şi mai ticluită e semn clar de tulburare de comportament. Urmează fuga de acasă, anturajele nepotrivite, refuzul de a petrece timpul cu părinţii, tendinţa de a întârzia de la şcoală. Sunt copii care întârzie de la şcoală şi îşi petrec timpul în agenţii de pariuri sportive, unde, chiar dacă nu pot paria, pun pe cineva mai mare să joace un bilet, iar ei stau şi aşteaptă rezultatele. Asta e un semn că nu se simt bine acasă.
- Ce anume determină aceste tulburări de comportament la copii?
- Vă pot oferi exemplul unui băieţel de 10 ani, foarte expus la tot ce înseamnă media. Şi nu pentru că a fost expus de părinţi, şi le-a oferit singur. Tv, internet, siteuri, gadgeturi. Ce au făcut părinţii: au stat de vorbă cu el şi i-au explicat ce înseamnă tot: pornografia înseamnă latura cutare, nu face parte din normalitate, dacă tu vrei să continui să te uiţi la asta nu ai decât, dar trebuie să îţi asumi faptul că vei face parte dintr-un grup de persoane care nu sunt tocmai normale, că s-ar putea să dăuneze pe termen lung, şi tot aşa. Copilul a înţeles foarte bine. Deci nu neapărat expunerea la nişte stimuli dăunători, cât lipsa de lucru a părinţilor cu copiii constituie factor determinant al comportamentului deviant. În prima fază, părintele zice că petrece mult timp cu copilul; că se duce cu el la piaţă, că munceşte pentru copil, găteşte pentru copil. Acela este timp pentru copil, nu timp cu copilul. O altă problemă este că partea de tehnică modernă se dezvoltă foarte repede, iar părinţii nu ţin pasul. Copiii pot face diverse chestiuni, de la a deschide routerul de internet, până la a sparge parole sau a cumpăra diverse accesorii, ieftine, ca să poată folosi calculatorul, să zicem. Problema nu este că părinţii nu ţin pasul, ci faptul că ei nici nu caută să ţină pasul, pentru că nu conştientizează încă importanţa controlului pe partea de internet. Nu ştiu de exemplu că există programe speciale prin care poţi bloca accesul pe anumite site-uri.
- Cât de deschişi sunt copiii în a primi ajutor din partea unui specialist?
- În general, copilul nu o să vrea să vină la psiholog. Dacă acceptă din prima, o face probabil pentru că a auzit că are colegi în clasă care au fost şi i se pare că e o modă. Sau vin cu obiective fixate de părinţi. Trebuie să facă asta sau asta, iar domnul sau doamna la care mergem o să te ajute să faci mai uşor. Părinţii vin cu ei de mână pe principiul că e bolnav, e defect, repară-l! Abia ulterior înţeleg că un copil este rodul muncii părintelui şi că trebuie să se implice mai mult dacă vor roade bune.
- Sunt necesare pedepsele în formarea şi educarea unui copil? În ce măsură?
- Este musai necesară existenţa unui sistem de recompensă şi pedeapsă în relaţia părinte-copil, un sistem stabil. Se poate întâmpla ca un părinte să-i promită copilului o recompensă în cazul în care ia o notă mare să zicem, dar să nu-şi poate respecta promisiunea din cauze independente de voinţa sa. Atunci gradul de încredere scade foarte mult, iar când o să îl pedepsească pe copil, acesta se va revolta şi îi va reproşa că nu şi-a respectat promisiunea, iar părintele nu va avea ce să facă şi va închide gura, pentru că ştie că a greşit. Şi aşa pedeapsa îşi pierde din efect şi durată, de cele mai multe ori, iar copilul câştigă teren. În ceea ce priveşte necesitatea pedepsei, da, trebuie să existe, dar nu trebuie să fie fizică. Acestea sunt măsuri pe termen scurt şi foarte scurt. Pe termen lung, provoacă daune. Din această cauză, între părinte şi copil trebuie să existe un contract, să existe un sistem de norme şi valori. Dacă se promite ceva, trebuie respectată promisiunea, şi de unii, şi de alţii. Când copilul deprinde noţiunea de „cuvânt dat”, se pot stabili eficient pedepsele şi recompensele, cu acordul copilului. Părinţii pot avea surpriza ca pedeapsa propusă de copil să fie mult mai aspră decât ar fi gândit-o ei, deoarece copilul se raportează la propriul sistem de valori, care sunt importante pentru el.
- Ce se întâmplă în cazurile părinţilor care nu sunt în stare să îşi pedepsească copiii?
- Cei care nu pot duce la capăt o pedeapsă trebuie să îşi asume asta. Părinţii care nu pot aplica o pedeapsă justificată nu pot corecta într-o anumită măsură comportamentul copilului. Dacă nu pot aplica o pedeapsă, nu pot oferi nicio recompensă. Dacă vor reuşi să se ţină de cuvânt doar cu recompensele, atunci rezultatul e clar, vor obţine un copil foarte răsfăţat, asupra căruia nu au nicio autoritate, cu mari şanse să ajungă un delincvent. Copiii trebuie să aibă reguli impuse, norme pe care să le respecte, altfel vor fi rebeli.
- Ce pot face părinţii pentru ca cei mici să îşi lărgească sistemul de valori, să se deschidă către societate?
- Copilul va avea un sistem de valori cât mai divers dacă nu se va limita la micro-societatea în care trăieşte, respectiv, în casă, la şcoală sau în faţa blocului. Asta se poate obţine prin implicarea copilului în activităţi de grup, sociale. Sunt situaţii când le recomand părinţilor să îşi înscrie copiii la Palatul Copiilor, la diverse cercuri sau activităţi, ori să-i îndrume către practicarea unui sport.
Când copilul vorbeşte urât şi face prostii. Tăcere - ceartă - explicaţii
Fiecare copil are în istoricul personal cel puţin un episod, mai lung sau mai scurt, în care o ia pe „arătură”, cu o vorbă aruncată aiurea sau cu un gest nelalocul lui. Ce fac părinţii când juniorul spune cea mai nouă înjurătură pe care a auzit-o la alţi copii sau poate la adulţi sau face o boacănă care nu îi stă în fire? Mulţi se fac că nu văd, iar alţii reacţionează uneori poate prea prompt şi fără a lăsa loc de echivoc, dându-i impresia celui mic că a comis cea mai gravă greşeală din lume.
"Credinţa că, dacă nu reacţionezi, copilul va crede că nu este interesant şi nu va mai repeta prostia nu are de cele mai multe ori efect, când vine vorba de comportament. Copilului trebuie să i se explice că vorba sau gestul nu sunt corecte. Trebuie să ştie şi de ce. Mulţi părinţi îşi tratează copiii ca pe nişte copii, iar acesta nu este neapărat un lucru bun. Nu că ar trebui să îi trateze ca pe adulţi, dar nici să meargă pe principiul că „oricum e mic şi nu înţelege”. Social, copiii înţeleg foarte bine foarte multe lucruri”, afirmă psihoterapeutul Răducu Lungu.
Sunt însă şi cazuri care, analizate la nivelul unui adult, au într-adevăr potenţial grav, dar care, puse pe tapet într-o discuţie cu copilul, cu scopul de a-l corecta sau dojeni, pot avea efecte severe pe termen lung.
"De exemplu, mulţi părinţi sunt şocaţi de aşa-zisele instincte sexuale ale copiilor mici, fără să ştie că aceste manifestări au loc încă din perioada intrauterină. Pot apărea diverse situaţii nevinovate pe marginea acestor curiozităţi ale copiilor mici. În astfel de cazuri, dacă problema este disecată explicit cu cei mici şi li se spune că au greşit, că au un comportament urât sau contra firii, aceştia pot deveni convinşi că sunt anormali şi, în timp, pot manifesta cu adevărat comportamente deviante. Acesta este un exemplu în care e bine ca părinţii să tacă, iar copilul va creşte fără a-şi mai aminti episodul”, conchide specialistul.
Cum greşesc cei care divorţează. Copilul, monedă de schimb şi aliat în lupta cu celălalt părinte
Divorţul a devenit o banalitate chiar şi pentru familiile în care se regăsesc unul sau mai mulţi copii, prezenţa moştenitorilor nemaifiind un criteriu care să abolească disensiunile care apar în cuplu. Trista realitate nu este însă numărul mare de căsătorii desfăcute, ci faptul că despărţirea celor mari atrage o succesiune de efecte negative care îşi pun amprenta inclusiv asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, care nu pot, cel puţin până la adolescenţă sau chiar maturitate, să ia propriile decizii sau să îşi formeze păreri pertinente asupra a ceea ce trăiesc.
"80 la sută dintre copiii care au nevoie de ajutor provin din familii destrămate, în care ba mama este plecată din ţară, ba tatăl. Sau sunt situaţii când copilul locuieşte cu unul dintre părinţi, care divorţat fiind, s-a recăsătorit, iar cel mic este în prezenţa unui părinte vitreg. Acolo apar probleme întotdeauna, pentru că de obicei divorţurile nu sunt unele sănătoase în România", ne explică psihoterapeutul Răducu Lungu.
Unde dai şi unde crapă
Conflictele dintre părinţi nu se usucă la fel de repede precum cerneala de pe hotărârea de divorţ pentru a lăsa loc deciziilor corecte privind copiii şi, astfel, chiar şi la mult timp după despărţire, motivele care i-au separat sunt reînviate şi proiectate asupra relaţiei cu copiii. Aşa se face că micuţii sunt duşi una-două la psiholog, pentru „reparaţii”.
"În principiu, copiii din divorţuri sunt aduşi de unul dintre părinţi, de obicei cel care ţine copilul, pe principiul "a dezvoltat nu ştiu ce comportament după ce-a petrecut un timp cu celălalt părinte". Îi aduc ca pe un soi de monedă de schimb, dar îţi poţi da seama aproape imediat că mulţi dintre copii sunt aduşi la psiholog pentru problemele părinţilor. Dacă părinţii ar citi despre ce înseamnă să creşti un copil, lucrurile ar fi mult mai bune, cred eu", este de părere psihoterapeutul.
Ambii părinţi sunt importanţi
Este atenţionarea pe care specialiştii în terapie o lansează la adresa tuturor părinţilor divorţaţi şi care au tendinţa de a-şi revendica moştenitorul pe considerentul că „celălalt” este un părinte rău. Psihologii consideră extrem de nocivă tendinţa privării unui copil, indiferent de vârstă, de posibilitatea de a petrece timp de calitate şi cu mama, şi cu tatăl. „Este posibil ca după divorţ, indiferent cum s-a stabilit programul minorului cu părinţii săi, în viaţa fiecăruia dintre părinţi să apară un nou soţ, soţie sau concubin. Sau, la fel de bine, se poate să nu. Şi pentru că, în practică, copiii petrec mai mult timp la mamă, minorul are nevoie de un model masculin. Din acest motiv, indiferent de situaţie, este bine ca fiul sau fiica să petreacă un timp şi în compania tatălui biologic. Este necesar şi sănătos pentru dezvoltarea lui psihică şi socială”, punctează psihoterapeutul.
Capcana manipulării
Atragerea copilului de către un părinte în conflictul cu partenerul este considerată extrem de periculoasă, atât pentru cel mic, cât şi pentru părintele manipulator. „Partea bună este că aceşti copii cresc şi, în timp, văd cum stau lucrurile. Manipularea nu are efecte decât pe termen scurt, pentru că, în timp, copilul vede şi îşi formează propriile păreri vizavi de mamă sau de tată. El va face diferenţa. În schimb dacă, să zicem, o mamă care are un băiat îşi va face din acesta un aliat care să o apere în conflictul cu un tată violent, în timp, după divorţ, copilul va prelua responsabilitatea, iar când mama va încerca să îşi refacă viaţa, va rezulta un dezastru, pentru că noul partener va avea puţine şanse să lege o relaţie cu copilul”, conchide specialistul.
Atenţie, părinţi! Prea multă protecţie strică
Tot mai mulţi copii din clasa de mijloc dezvoltă probleme de sănătate mintală, datorită faptului că sunt crescuţi aproape "în captivitate" de părinţi hiperprotectori. Mulţi copii cresc într-o cultură tot mai „paranoică”, deoarece adulţii din familie, încercând excesiv să-i protejeze, până la urmă fac din ei nişte fiinţe neajutorate, incapabile să facă faţă dificultăţilor vieţii.
Carte de vizită Răducu Lungu
Data şi locul naşterii: 23 august 1985, Galaţi
Studii: Facultatea de Psihologie
Ocupaţie: psihoterapeut
