Bună ziua. Mă numesc Toader animaD, am domiciliu in/stabil pe strada Frunzei. Spun in/stabil deoarece, odată şi odată, vorba cântecului uitat pe nedrept, "păsărică, mută-ţi cuibul şi te du!"...în marele Dormitor subteran. Nu?...Sigur că da! De carieră, sunt ofiţer/marinar de apă dulce, de apă sărată, de apă plată, de apă minerală, de apă vie, de apă moartă...Altfel spus, am avut obligaţia (şi plăcerea) să navighez (fluvial, maritim şi oceanic) prin apele tulburi ...

Singuro, tu eşti aceasta?/ singuro, tu eşti cealaltă?... dacă eşti aceasta, unde-i/ respirarea cea înaltă, mirosind a steauă verde,/ a sărutul mătăciunii când mă vor sub arătură/ şi adorm (la pândă) unii? când mă spun pe la icoane/ şi-mi sting (fănăraşii) alţii, urmărindu-te sub lună/ cum aştepţi şi cum pe cal ţi-i (gata de plecare-n lume)/ scumpa ta alcătuire?... dacă eşti aceasta, cine-i/ ultimul tău (singur) mire?   Dacă eşti cealaltă, unde-i/ respirarea ...

Domol (sau brusc) drumul face la dreapta...(îmi amintesc o întrebare pusă de Învăţător, demult, la ora de gramatică/sintaxă: "Ia spune, elevule, dacă ştii, ce face drumul la dreapta?")...Desigur, trebuie să ştiu. Dacă nu ştiu, se numeşte că nu am învăţat. Şi, dacă nu am învăţat, iau pasul şi lovitura. Adică, la fiecare pas câte o lovitură. Lovitură didactică şi pedagogică, mai mult vorbită decât făptuită, mai mult teoretică decât practică. Mai mult un fel ...

Chiar se întorc din război, şi se întorc împreună... şontâc-şontâc...(şi parcă se duc spre niciodată)... merg alături şi sunt foarte aproape... îi văd, se apropie, iată-i: un soldat şi o soldată!   Sunt plini cu glorie, sunt plini cu medalii... şontâc-şontâc...(li se aud lacrimile supt pleoape)... dumnezeule, cred că niciodată n-am mai văzut doi oameni aşa de uniţi şi aşa de aproape!   N-am de unde să ştiu cum îi cheamă... (parcă vreau să se oprească şi ...

Eu sunt. Eu sunt şoferul mărunt, indiferent şi scârbos. Eu sunt nesimţitul care conduce autobuzul de pe traseul 9, ieri, dinspre cimitirul lui Lazăr spre monstrul din beton, căruia i se zice Gară (de călători) CFR. Hai să vă povestesc de ce sunt mărunt, indiferent şi scârbos! Da? Sigur că da! Chiar dacă nu vreţi, eu tot am să vă povestesc! Că-i frumos al naibii! Şi-i mult încărcat cu semnificaţii exemplul meu! Luaţi aminte! Şi, dacă nu aveţi în dotare nici o iotă d ...

El stă cuminte-n lipsa ei,/ ea stă cuminte-n lipsa lui, parc-ar sta-n leagăne şi-n vis,/ parc-ar sta-n lipsa nimănui... (e-un fel de pândă în zadar?/ e-un fel de aşteptare-n gol? stol fără păsări, dinadins?/ ori nişte păsări fără stol?)...   Crede că este...(dacă nu-i/ prezentă în absenţa lui din ce în ce mai mult, mai greu).../ în capătul cu dumnezeu, unde prezenţa ceast-ar ar fi/ o lipsă-n fiecare zi şi unde aşteptarea-i tot/ nord lângă sud, sud lângă nord! � ...

M-ai aruncat, frumoaso, m-ai zvârlit (aşa)...cum se zvârleşte un chibrit după ce-a fost aprins şi ţi-a dat foc la loc, la timp, la mod şi la noroc, după ce-a dat lumină în păduri când te duceai să vezi ce să (nu) furi din inima-ntunericului sfânt... precum în cer...(aşa)...şi pe pământ!   Şi m-ai uitat, frumoaso, m-ai uitat (aşa)...cum se (mai) uit-un predicat după ce-a fost (prin subiectul tău) predicator la bine şi la rău... nu-ţi mai aduci aminte chiar nimic din t ...

Mai târziu, într-un turneu al Cenaclului Flacăra, în Palatul Sporturilor din Galaţi, Adrian Păunescu îmi înmânează Premiul pentru Poezie al revistei Convorbiri Literare, jurizat/acordat de poetul Ioanid Romanescu. Emoţii devastatoare îmi suie o droaie de noduri în gât şi îmi accelerează pulsul  până la limita fibrilaţiei ori până în pragul banalului atac inimos. Fiindcă, în contrapondere, trebuie să citesc un poem propriu/original într-un spaţiu  arhiplin cu căută ...

Cad în moarte vălătucii/ frământaţi de mâna mamei!... căpriorii puşi de tata!.../ costoroabele!... popicii!... colţurile cu păianjeni!.../ cade varul!... cad icoane!... cad poveştile!... se surpă/ templul minunat al fricii!... Templul fricii şi-al iubirii,/ şi-al respectului de sine şi de alţii, şi-al uitării/ de păcate şi de rele, templul simplu al iertării,/ templul lacrimilor mamei şi-ale tatei, duşi să-şi facă/ altă casă, printre stele! Golul stă şi hohoteşt ...

Stau jos. Cum să nu stau jos când îmi porunceşte poetul? Cum să nu-mi "pun caru-n piatră" (vorba sfântă a părinţilor noştri din josul Moldovei de sus şi din susul Moldovei de jos) şi să nu-l ascult pe Adrian Păunescu, pe care-l căutasem prin toate ungherele şi cotloanele bibliotecilor, căruia-i citisem toate cărţile de până atunci şi care mă fascina prin forţa metaforei şi prin curajul unui verb devastator? Nu mă interesau războaiele calde sau reci dintre el şi alţi ...