E pentru prima oară când nu am halucinaţii, când totu-i real. Un real trist. Nimic mai clar (şi mai frumos, chiar dacă mirosind a tragic) decât acest fel de mamă şi acest fel de copil într-o icoană răscolitoare, într-o icoană în mişcare, într-o icoană vie, respirând aerul din aria devastatoare a pâinii. Şi, cum spuneam, ne uităm dimpreună la gărgăriţa dintre două boabe de grâu, la nevinovăţia primordială din coşuleţul de răchită. Nici nu mă mai întreb de ce n ...

Am să te aştept în gară/ cu trei flori şi-o apă chioară, apă chioară şi dulceaţă/ tocmai până dimineaţă!... tu ai zis că mai spre seară/ vii la mine, domnişoară, să ne hârjonim oleacă.../ prepeleac şi prepeleacă! şi ai zis că mai spre noapte/ vii să ne jucăm cu şoapte şi să ne suim de-a dura/ tocmai... (ce mai tura-vura!)... tocmai unde-s două stele/ singure şi mititele, şi să le luăm acasă.../ făt-frumos şi făt-frumoasă!... Gata, fluieră, s-aude/ tren ...

Şi-am să-ţi aduc vreo câteva păcate: mere în măr şi sare în bucate, bune şi rele, spuse şi nespuse, săruturi, crini şi sarmizegetuse... şi-am să-ţi aduc şi nişte crizanteme, vreme la timp şi timp oprit la vreme, rază la cercul prăpădit... şi încă un greiere şi-un fluture să-ţi plângă atunci, ştii când... şi, dacă nu, ascultă cum veştedă şi silnică şi multă răsare luna-n ultima ei oară să-ţi spună că m-am dus la primăvară! Şi-am să-ţi aduc şi- ...

Să cred că am vedenii? să cred că Cineva universal se ţine de şotii? sau să nu cred nimic, să trântesc uşa pe nasul femeii şi să mă ascund în căldura şi lenea universului meu mărunt?... Deocamdată, sunt năucit, sunt ameţit de ceea ce văd. În primele secunde ale desfăşurării acestui bizar şi unic eveniment în viaţa mea... (viaţa asta, nu alta!)... nu mă pot mişca, nu-mi pot da seama ce se petrece, nu pot realiza cine a trimis şi de ce a trimis ceastă întâmplare ...

Cum să-mi vină să cred ce văd când văd un coş din răchite împletite? cum să-mi vină să cred ce văd când nu văd cine ţine coşul? şi cum să nu mi se zburlească puţin ce se zburleşte când te încearcă o surpriză, o emoţie, un paradox, un nevăzut, un mister? şi cum dumnezeu să nu devin curios, din ce în ce mai curios să aflu cât mai repede cine, de ce, cum? şi cum să nu vreau să mai bată o dată? şi cum să nu vreau să deschid?...Iată, aud clar şi din nou cioc ...

Şi mi te văd în lanul de cicoare, lungă şi naltă ca o Alintare de zile mari, aşa, numai duminici adânci în largul ochilor hercinici!   Şi mi te văd în lanul de cucută, necunoscută ca o cunoscută splendoare-n amărui şi-nsingurare şi mult râvnită ca o vindecare!   Şi mi te văd în lanul de sulfină, silabisind şi aşteptând să vină măria sa de pururea, Cuvântul, pe care să-l iubeşti înţelegându-l!   Şi mi te văd în lanul cu amare viersuri de păsări tămădu ...

De obicei, nu răspund şi nu mă reped să deschid când aud ciocănituri la uşă. Dacă nu sunt singur, are cine rezolva "bătaia". Dacă nu-i nimeni cu mine, ascult de patru ori cioc!...şi mă duc să văd. Şi, dacă n-a plecat, nu-i rău. Dacă s-a dus, înseamnă că-i bine. Când aud că insistă, nu pot să nu-mi aduc aminte de Beethoven şi de celebra bătaie în uşă a lăptăresei sale. Deci, dacă insistă, ascult de trei ori cele patru ciocănituri şi mă îndrept spre uşă. M� ...

alinare, alinare.../ ai la piept nu-mă-uitare, ai în ochi cea mai aleasă/ floare crizantemireasă! alinare, alinarea/ îmi usucă depărtarea, îmi vesteşte învierea.../ vezi cum vine-apropierea? vezi cât de frumoasă-i pânda/ şi ce dulce e osânda când cad frunze peste lire/ lacrimi de crizantemire? Ce splendoare, alinare.../ cum să n-am nu-te-uitare? cine te alintă, oare,/ doamna mea alintătoare? hai, alină-mă, alină,/ cât mai am pe ochi lumină! Doamnă lungă alinare,/ vrei s ...

Aici, acolo, unde-s, unde nu-s plus, minus, zero, semn de întâmplare... totul coboară, totul se înalţă din frumuseţea ta devastatoare!   Totul ajunge fără de întors şi, fără milă, fulgeră şi doare straşnic, dar sfânt...rămâne-n veşnicie, prin frumuseţea ta devastatoare!   Să fi ştiut că nu am să mai ştiu de mine-n ceastă-amarnică splendoare, aş fi plecat demult, cât mai departe, cu frumuseţea ta devastatoare!   E prea târziu?!...e paradis?!...infern?!... orice ...

Şi ce bagaje grele are Miţa! dar nu crâcnesc! dimpotrivă, mă simt şi mă consider un fel de Sisif modern şi îndrăgostit de nu ştiu care naiadă! mă simt un fel de cavaler duduind de romantism şi respect, un ultim tributar al eleganţei, un discipol al galanteriei...un preot la picioarele şi la porunca unei preotese ciudate, unei misterioase "trufandale"!...Sigur că da! car şi nu scot nici o vorbuliţă, mai ales că Miţa zâmbeşte din ce în ce mai mult şi mai "tare"! o "bate" ...