Nu am nimic...şi nici măcar atât...
nu ştiu ce n-am...dar asta nu mă doare...
nu-mi pare rău că juru-i supra/plin
cu tot cu dinadins şi întâmplare!
Din unghiuri suspicioase mă pândesc
sfinţi de carton şi semidocţi de paie,
vor să-mi dărâme visul de mărgean
şi scara nemuririi vor să-mi taie!
Azvârle vorbe grele, de asalt,
spre duhul meu lunatec, pur şi simplu,
îmi suflă-n lumânare şi-n chibrit
când vine vremea şi când vine timpul
să văd şi eu ce încă stă ascuns
într-o clipită veşnic următoare,
să-nvăţ şi eu de ce nu am nimic
şi ce să mai adaug la candoare!
Eu cred că numai tu ai să-nţelegi
şi n-ai să-i dai răbdării mele brâncă...
ş-ai să le spui cestor duşmani de lux
că m-or sfărâma, dar n-or să mă înfrângă!
Ş-ai să le-arăţi că nici măcar cusur
nu pot avea...dar e n-au cum să ştie
şi n-or să afle-(n veac de veac, amin)…
că am un Dumnezeu şi-o Poezie!
