Şi se aude că ar vrea...însă nu poate
să se desprindă de acolo şi de-atunci,
şi să renunţe la trecutul fără margini:
straşnic, plin ochi cu timp şi taine şi porunci...
şi să alerge până-ncoace, fără milă
chiar de prezentul celor care mai rămân...
(şi prin caiete, şi prin cărţi, şi prin morminte)...
pe care-i ştiu şi-i tot ascult şi-i tot îngân!
Şi se aude că ar vrea...(dar n-are minte!)...
şi cum să uite cel mai simplu îndărăt?
şi cum să-şi umple viitorul cu păcate?
şi înălţimea şi-adâncimea cu prăpăd?...
şi cum să-şi toarne-n sânge gheaţa şi otrava
cea nesătul-a rătăcirii de aici?
şi cum să-şi poarte-n pace pulsul mizerabil?
cum să înghită strâmb şi sec, soios şi chici?
Şi se aude că ar vrea...dar mai ascultă
şi glasul cela liniştit şi iertător:
de ce să pleci? unde să pleci? nu vezi că totul
acolo-i lacom, blestemat, eratovor?...
rămâi aici, lângă cest timp şi ceastă vreme
în care clipa-i fără capăt şi-are rost
şi în caiete, şi în cărţi, şi în morminte...
şi niciodată...(stai să vezi!)...n-ai să fii fost!
Se aude că ar vrea (un gând...la gând) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
