Pe marginea tăcerii, cu iarbă înclinată
spre râpa din aminte, şi multă, şi adâncă,
stau şi-mi îndes privirea cu sfărmături de păsări,
cu foşnet de şopârle, cu somn şi visuri lângă
trei sălcii scorburoase, bătrâne, date-n lacrimi
printre copaci de unde vioarele mă cheamă
să văd ce nu se vede, s-aud ce nu s-aude...
cum viaţa intră-n moarte, şi viaţa se destramă,
cum moartea intră-n viaţă, şi moartea se desface
în ţăndări, şi se nalţă-n mireasă, deodată,
cu toate cele-acestea, cu toate cele-acelea,
pe marginea tăcerii, cu iarbă înclinată!...
Şi cad, şi cad... şi-mi pare că nu se mai termină
căderea n-adâncime, bizară, răsturnată,
cu păsări, cu şopârle, cu sălcii... (toată nunta)...
în pururi să se-audă, în pururi să se vadă!
Pe marginea tăcerii (o raţie de nuntă) Scris de Ion Zimbru
