Sunt în lacrimi...[lacrimi de fântână
care plânge (noaptea) să se umple
pentru setea sufletelor arse]...!...
Şi ce pietre!...numai pietre scumpe
ţin fântâna-n viaţă şi-n picioare,
pietre printre care cuiburi multe
scot (din vrăbii) semnul înmulţirii...
şi-au şi timp (cât lumea lor) s-asculte
ceastă pururi lăcrămare-n sine,
cest adânc dor/sens al însetării
din înaltul sufletelor arse,
scumpe-n veac de veacuri şi-acătării!
Sunt şi-aici şi-acolo...anonimul
strop zbucnit din piatră, printre pietre,
printre păsări, pentru tot ce-(afară
şi-năuntru) mai înseamnă sete!
