Nu pot să-ţi spun că are ochiul umed
cuvântul meu în formă de Ion,
şi sufletul uscat, dar nu mă-ncumet
să-i cer (la Cer, la Iad ori la Amvon)
vro îndurare, vro lumină-n Cale,
vrun gând senin pe ţărmul vrunui vis...!...
Ce singur-cuc...(ce aripi inegale!)...
zboară naiv, prin sânul manuscris!
Scris şi citit cu genele-nclinate
pe-un sfânt pastel rămas necunoscut
când Mama ta năştea Eternitate
şi Mama mea dădea frumos la Crud,
când omul era om şi fiara – fiară,
când prostul era prost şi tristul – trist...!...
Nu pot să-ţi zic, dar nu mă rog să piară
timpul că eşti şi vremea că exist!
Ş-oi zice-aşa: mă iartă-mă!...te doare
puţinul meu bolnav de Infinit?
te-ntâmpină banalul la intrare?
te apără-nceputul de sfârşit?...
Eu sunt un chip tăiat în lut de oale,
sunt suma ta de prost, rău şi frumos,
sunt clisa dreapt-a gândurilor tale...!...
triumf steril de strâmb majestuos!
Răpciune (re/dare de samă) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
