!în toamna asta plec până la tine
să-mi dai sărutul morilor de vânt
şi să-ţi aduc o crizantemă albă
cu fluture rămas tocmai de când
aveam atâta primăvară-n suflet
văzduhul mi-era plin cu vorba ta
cu timpul tău cu aripile tale
pe care până-n capăt aş zbura
şi ar pieri şi sus şi înainte
şi n-ar mai fi nici jos nici înapoi
doar unu supra unu în egalul
şi-n echilibrul sfânt doi supra doi!
!în toamna asta-i visul şi e timpul
râvnit silabisit ne/aşteptat
atâta viaţă lungă scurtă naltă
departe şi aproape de păcat
cu ochii până-n zare până-n clipa
sosirii dup-atâta mers şi mers
până aici până acum şi până
la capăt de cuvânt şi univers
unde eşti tu şi-o crizantemă albă
eu şi un flutur tocmai de atunci
şi-s morile de vânt neostenite
dacă ţi-ajung frumoaso îmi ajungi!
Un cântec delicat de echilibru indiferent (unu supra unu = doi supra doi) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
