Din colecția "Cele mai clare poezii rămase tablou"
(!) mâinile mele, nişte ciuturi,/ scot morganatice, subţiri.
mâinile tale, monastiri,/ dă-le aici... să mi le scuturi,
că-s prăfuite, n-am ce zice,/ de prin hrisoavele antice,
şi-s şi naive, pasămite,/ smulse barbar de prin firide,
da-s delicate şi înalte/ mai mult decât oricare moarte.
suportă multe şi mărunte/ din bunăstarea celor care
dau păduchioşilor (din frunte)/ apă la moară şi iertare,
şi bagă seu în carne grasă,/ şi pun capcane la mireasă,
trăiesc urât şi mor în silă!/... uită-te, sfinte, de ţi-i milă (!)
(!) mâinile tale-s monastiri/ lungi, morganatice, subţiri.
idei de lux, pe care, iată,/ le scot cu ciuturi de-altădată,
şi rog la cer să se ridice,/ prin cvartă, cvintă şi octavă,
cum se nălţa euridice,/ cu-orfeu cu tot, peste otravă,
şi cobora încet, în carte,/ mai mult decât oricare moarte.
ave!... le strig... dau repetare/... şi mă ascultă în strigare:
vin şi-mi adună din hercinici/ doar miozotis şi duminici,
şi-mi şterg tristeţea şi îmi şterg/ lacrima razei de la cerc,
plânsul şi praful de la zmeu/ şi drumul către dumnezeu (!)
