Un nou episod din pelerinajul nostru pe la fortificaţiile din Transilvania se consumă la Stejeriş, în apropiere de Agnita, judeţul Sibiu. Drumul de la civilizaţie la acest sat constă în vreo 2-3 km plini de gropi, dar maşina mea a văzut multe la viaţa ei.
Aşadar, ne deplasăm cu viteza melcului până în sat, unde, spre surpriza noastră, calitatea drumului se îmbunătăţeste brusc. Cetatea se vede de departe, întrebăm câţiva copii unde locuieşte omul cu cheia. Cum avem deja experienţă, găsim pe cine trebuie şi pătrundem în biserica-cetate de la Stejeriş după ce platim un bilet în valoare de 5 lei.
Interiorul cetăţii de la Stejeriş este cald şi primitor, asemenea domnului care ne este ghid astăzi. Chiar lângă intrare dăm de un ceas solar pictat în culori vesele, ca pentru copii. Urcăm o scară de piatră destul de abruptă, ce ne duce la baza turnului. Aici se află un mic muzeu cu câteva obiecte tradiţionale: ulcele, steaguri bisericeşti, roată de tors, furcă de tors şi fus, cărţi vechi.
Interiorul bisericii-cetate
Intrăm în biserică şi avem surpriza să constatăm că ne găsim sus, undeva pe galerie, chiar lângă orgă. Biserica este decorată extrem de simplu. Galeriile de lemn sunt vopsite în nuanţe de verde, de tavan atârnă două candelabre de lemn. Pe laterale, sus, două steaguri.
Coborâm printre băncuţele mici şi cochete, iar faptul că biserica este îngrijită cum se cuvine de către oameni de ispravă îţi dă un sentiment de căldură şi de linişte. Şi asta în ciuda faptului că în interior temperatura e destul de scăzută.
Altarul este simplu, elegant, bine conservat. Este încadrat de două plăci de culoare neagră cu inscripţii aurii, pomenind numele celor ce au trecut în vremea drepţilor în cele două războaie mondiale şi numerele caselor la care aceştia au locuit. Deasupra altarului, o inscripţie mare, cu caractere gotice. Nu reuşesc însă să identific toate literele.
Amvonul se deosebeşte de majoritatea celor pe care le-am văzut până acum prin faptul ca îi lipseşte partea superioară, coroana.
Urcarea în turn
Apoi urmează partea cu senzaţii tari: urcarea în turn. Aceasta se face pe scări abrupte şi solide din lemn. După ce terminam de urcat prima scară dăm de locul unde saşii păstrează slănina. Aici sunt câteva bucăţi generoase, care pot sătura o hoardă de oameni flămânzi.
Următorul etaj e mai misterios, fiindcă e puţină lumină. În plus, urcuşul se face pe o scară metalică, care ne duce până la nişte trepte abrubte din piatră. Nivelul la care ajungem e ceva mai bine luminat. Suntem chiar sub balcon. Încă o scară de lemn, şi aceasta abruptă, ca toate scările bisericii fortificate de la Stejeriş.
Ne înşirăm şi urcăm pe rând. Între timp, stau de vorbă cu gazda noastră, care îmi spune că, în ciuda dificultăţii, muzicienii fanfarei satului au urcat cu tot cu instrumente în turn şi au susţinut un concert chiar acolo, la balcon. În timp ce vorbeam despre toate astea se aude o voce care invocă numărul de urgenţe 0-SALVAMONT.
Privelişte afectată de ploaie
Iată-ne pe toţi ajunşi cu bine în turn. Priveliştea asupra satului este extraordinar de frumoasă, păcat că am nimerit o vreme cam închisă, în care ploaia se joacă cu noi când vrea. Acest ultim etaj suprinde prin faptul că nu găsim, cum ne aşteptam, clopotele şi nici acea ţesătură de bârne. Practic, avem de-a face cu un spaţiu mare şi plat. Probabil, turnul micuţ aflat în interiorul curţii găzduieşte clopotele.
Coborâm cu mare grijă şi ajungem cu bine jos, fără să mai apelăm la salvatorii montani. Înconjurăm biserica şi ne miram când vedem că suprafaţa curţii interioare este mai mare decât credeam. Descoperim şi clopotniţa. Urcăm până la primul etaj, unde se află un sicriu plin cu rumeguş. Oare pe aici doarme Dracula? Renunţăm să urcăm până la capăt, mai ales că scările, podelele şi balconul nu inspiră deloc încredere.
