* George Enescu. Un cocoloş făcut din păhăruţe de cafea folosite, asta am extras, anul trecut, în toamnă, din căuşul palmei lui I.L. Caragiale - monumentul din faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. Zărisem ceva alb-murdar şi, convinsă că nu face parte din statuie, m-am chinuit să-l scot. Sub privirile critice ale unor cetăţeni cărora li se părea că săvârşesc o impietate…
La cocoloşul mizer de carton înmuiat în cafea, pe care l-am pus într-un coş de gunoi, mi-a zburat gândul urmărind filmuleţul făcut la statuia lui George Enescu din centrul Capitalei de Dan Negru. Monumentul a fost batjocorit, mâzgălit cu vopsea: „Peste câteva luni, se împlinesc 70 de ani de când George Enescu a murit singur într-o cameră murdară din Paris, neîngrijit de nimeni. Aşa e şi statuia lui - neîngrijită, în centrul Bucureştiului. Am trecut întâmplător pe aici! Habar nu am de când e aşa, dar mă gândesc că arătându-l poate-l vede cineva şi repară nedreptatea: vine şi curăţă statuia asta”, spune Dan Negru în video.
Poate că impactul imaginilor nu a fost atât de mare dacă n-aş fi văzut, săptămâna trecută, un film tulburător şi multipremiat - „Jupuit de viu”. M-au marcat imaginile de la final: marele compozitor stingându-se din viaţă, vegheat doar de câinele său credincios. Poate că asta ar trebui să facem şi noi. Să angajăm un câine credincios, care să latre şi să-i muşte pe cei ce batjocoresc monumentele personalităţilor noastre. Români de excepţie, pe care ar trebui să-i cunoaştem şi preţuim cu adevărat.
