Şi simt o prezenţă stranie-n odaie
cum trece prin aer, prin lucruri, prin vreme,
prin timp şi prin gândul că poate fi cine
aş vrea chiar să fie aici, să mă cheme
alături, acum, la o cană cu apă
şi-un dulce cuvânt din cireşe amare,
la vorbă înceată, puţină şi clară
ca plânsu-n irisuri de nu-mă-ui-ta-re!
Stranie, dar blândă ca plânsul vioarei
uitate prin volburi să cânte-n aminte
la greieri când noaptea învăluie crucea
şi nu se mai văd cele două cuvinte
pe care le-aud căutând prin odaie,
pe care le simt mângâindu-mi cea frunte
rămasă în urmă, sub stele amare,
sub rugi inutile, sub vorbe mărunte!
Şi nu mi se pare... nu, nu mi se pare...
şi nici n-o să-mi pară, vreodată, că nu e
această prezenţă absentă-nainte
absenţă prezentă acum... şi în cuie
bătută pe timp şi pe vreme-n vecie,
pe liniştea sfânt-a icoanelor care
păzesc şi adună ecouri curate
ca plânsu-n irisuri de nu-mă-ui-ta-re!
