!tocmai la nordul sufletului meu
e-un fel ne/bun de linişte şi pace,
şi mă aşteapt-un fel de dumnezeu
cu milă şi iertare, să mă-mpace
cu ce mai arde, încă, sau s-a stins,
cu ce se poate, cu ce nu se poate
pricepe cum că-ntruna-i dinadins
cu mâna-ntinsă-n spre upanişade,
cu ochii duşi să-ntâmpine lumina
prin răsărit, dar şi prin asfinţire,
cu gândul că nimic n-are-nceput
şi că sfârşit nu-nseamnă împărţire,
nici despărţire, că-i astfel oricând,
oricum, şi că nimic nu pot a face
decât să ştiu că-n ultimul curând
e-un fel ne/bun de linişte şi pace!
!vezi ce curat mă furişez şi mint:
lumina strigă, iar eu spun că tace,
şi spun că-i beznă pură-n labirint,
şi-i cald şi ne/simţire-n carapace!
!aşa semnez această condamnare:
in/descifrabil, cum şi dumnezeu...
cu ochii duşi în vede, ispăşesc
şi-aştept la nordul sufletului meu!
