Hai să batem ţurca, doamnă.../ colo, după dâmb,
lângă salcia pletoasă,/ la salcâmul strâmb,
unde-alături stă fântâna/ şi aşteaptă-ncet,
să ne dea din apăraia/ marelui secret
al (de)săvârşirii noastre.../ şi să bem frumos...
[asta nu-i orice fântână,/ e cu gura-n jos...
asta-i o fântână rară,/ naltă până când
va ajunge-n toată slava/ celor din pământ,
celor care-au fost odată/ (şi mai sunt) părinţi
care au sfinţit cuprinsul,/ dar n-au vrut arginţi...
celor care-aprind (întruna)/ candele-n pridvor
cu paing şi cu icoană,/ celor care mor,
celor care vin pe lume,/ celor care sunt,
care stau la (re)vedere,/ care se ascund]...!...
Şi să bem o cană, două.../ să bem cât am vrea...
până când, uitat, şotronul/ din ograda mea
va porni-nspre noi, sărmanul,/ trist şi însetat,
spre salcâmul drept, din dealul/ unde-am ascultat
cum pogoară şi se nalţă/ viaţa în fântâni,
să ne fie de-ngânare,/ să îngân, să-ngâni
viaţa-n păsări cu păsare,/ cu (des)cântec-psalm
pentru liniştea din cuiburi.../ cum celestul calm
ne întinde palma blândă/ şi trimite zvon
că învie tot: ileană,/ zmeu, frumos, şotron...
să avem de dor, de joacă,/ să avem de-atât
cât putem să stăm departe,/ încă...de urât!...
Hai să batem vântul, doamnă.../ dincolo de dâmb:
tu – o salcie pletoasă!.../ eu – salcâmul strâmb!
