Când te-am rugat să vii la mine,
acolo, jos, după apus,
tu n-ai avut un strop de milă...
şi ai plecat la cel de sus!
E mai deştept... (nu am ce zice)...
şi-i mai înalt, şi-i mai frumos!...
Cum să refuzi atâta slavă
şi să te duci la cel de jos?
cum să dai ditai nesfârşire
pe-un biet mărunt, biet pieritor?
cum să laşi singură o steauă...
şi tu să umbli după dor?
Când te-am rugat să vii la mine,
acolo, jos, lângă mister,
să fii o simplă efemeră
lângă un simplu efemer,
să ne aprindem doar o clipă,
cât ţine micul infinit...
tu (mi)-ai suflat în lumânare
şi-n timp şi-n spaţiu şi-n chibrit!
Şi-apoi te-a prins nemărginirea
celui înalt, fără apus,
ai azvârlit uitarea-n jururi...
şi ai plecat la cel de sus!
