Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Ovidiu Vitan, "Rău de spaţiu; Omul fără nume", Editura Pavcon, Bucureşti, 2017


Mai citeşte o dată! Şi încă o dată! Cititorule, te pierde, te pierde, în abisul cărţilor, răpit de dansul de iele al cuvintelor-stele, în abis, priveşte abisul cărţii până simţi abisul ei privindu-te, uitându-te în propriile idei despre viaţă, univers, sens, hipnotizându-te, învârtindu-te, priveşte în ochii polifemici ai stelelor…

Şi, din nou, mai citeşte, încă şi încă, priveşte în ochi "răul de spaţiu", de spaţiu clasic tipografic, editorial, livresc, te întreabă: cine este căpitanul, tu sau scriitorul, cine este abisul, tu sau cititorul, ea sau scriitorul, ea, cine este ea, "când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung…", hai, sparge oglinda destinului, soarta să nu se mai reflecteze…

Encore, uită-te în ochii tăi, cititorule, în adâncul întunecat al pupilei (locul neloc unde începe antimateria în om), citeşte acolo despre numele omului fără nume, despre numele numelui omului fără nume, despre numele numelui numelui omului fără nume, găseşte antidotul, găseşte binele de spaţiu al cuvintelor, sensul cozii pisicii lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp, citeşte cartea necarte a lui Ovidiu Vitan, cu moarte pre moarte cercând o revoluţie, evoluţie în acelaşi timp, rpima acrte cu două fiinţe, "rpima acrte" este corect, nu modfcţ, lăsţ aş, şa, nu e geş’t, prima carte cu două titluri, cu doi naşi, "doi", "două" nu există, cuantic vorbind, literatura la scară atomică trebuie să ia avânt, bine aţi venit într-un univers paralel, două, trei, patru, la infinit, aproape, bine aţi venit într-o carte paralelă altei cărţi, unde personajele trec într-una, două, trei, dintr-una, două, trei, la infinit…

Scrie un prefaţator, real-ireal, Gheorghe Veonescu, care apare şi ca postfaţator, parcă şi ca personaj, nimic nu este foarte sigur, seif, nici măcar tu, cititorule, care crezi că vei fi în afara cărţii, în cartea lui Ovidiu Vitan, un nume de reţinut: "…autorul a vrut şi el să renunţe la eterna cutie în care punem textul, să caute o cărare mai puţin umblată şi, cel mai probabil, să scrie o carte în care să primeze experienţa receptării, dacă nu chiar o carte care să nu poată fi povestită, în sensul că, desigur, ideile pot fi redate, acţiunea poate fi redată, dar s-ar pierde experienţa diferită a citirii. De altfel, unul dintre texte nu va putea fi publicat niciodată pe suport digital - lipsa experienţei fizice l-ar face inutil, vidat de rost, ar imploda ca o stea care şi-a epuizat combustibilul şi se prăbuşeşte în ea însăşi, rezultând o gaură neagră din care nu mai este nimic - nici măcar sensul. Astfel, explorarea expresivităţii tradiţional prea puţin exploatate a tiparului, a formatării textului, dar şi a străvechiului suport numit hârtie conferă o dimensiune suplimentară textului tipărit, lectura, tradiţional bidimensională, ajungând pe alocuri tridimensională!" (pp. 6-7)

Există, de fapt, mai multe texte, unele te fac să crezi că însăşi cartea se poate prăbuşi în ea însăşi, primul text, intitulat "Singurătatea astronautului în tăriile galaxiei", este, de pildă, şi nu voi strica prea multe alte surprize, alcătuit din cinci pagini… albe, ce mai, zici că este greşeală tipografică, dar, într-un târziu, dacă ai ochi buni sau dacă îţi pui, între timp, ochelarii, observi scris foarte mic, dar foarte mic (mă refer la font, dimensiunea lui): "Oare unde mă aflu? De 40 de ani îmi caut printre stele drumul către casă. Ajutor! Sunt aici!" (p.12)

Tu, cititorule, salvează-l! Poate şi frunzărind paginile, după modelul unui joc din copilărie, când mâzgăleai, cu sens, opusul cotorului cărţii: şi apoi, doar dacă frunzăreai, puteai să înţelegi mesajul, de cele mai multe ori, gratuit! Doar aşa vei putea găsi un joc de… verzale! La un moment dat, un personaj îţi va sugera să citeşti şi verso-ul paginii de la începutul unui capitol/text: ridicând în faţa unei surse de lumină, vei înţelege că există, totuşi… Un alt fel de carte!

"Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul acesta de pe pagina de gardă: unele se cheamă "Rău de spaţiu", altele "Omul fără nume". Este aşa numita colapsare a funcţiei de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observaţie, numai o singură posibilitate se produce." (p. 33)

Alte aproape cinci pagini conţin, încercând să redea o anumită grea trecere a relativului timp, doar câteva litere: "r, e, c, g, r, o, a"; aproximativ şase pagini şi ceva prezintă doar întunericul spaţiului, cu câteva stele şi… un beep, pe care nu l-am văzut decât la a "n"-a răsfoire, în timp ce-i prezentam fetei de zece ani trucurile din carte… Şi, cum v-am spus, sunt şi alte şi alte surprize, mai ales când literele încep să dispară din cuvinte, apoi cuvintele din fraze, apoi personajele din carte ş.a.m.d.

Încărcătura epistemologică în sens larg, în sens filosofic, mai pe înţelesul unora, este şi ea, existenţialist sau nu (undeva notasem că este un Camil Petrescu de secol XXI, deşi, după întreaga lectură, renunţ la titulatură), prezentă:

„(După atâta timp, am început să cred că, în cosmos, de fapt, nu ajungi niciodată nicăieri. Oriunde ai fi, mai ai de mers infinit. Ce rost are să ajungi într-un loc, dacă te aşteaptă încă un miliard de alte locuri? Orice realizare devine superfluă, orice succes, un eşec sau, cel mult, o victorie plictisitoare. Şi atunci, de ce să mai străbaţi drumul, care, iată, îţi ia toată viaţa? Nu mai bine făceam altceva în viaţă?)" (p.39)

Continuaţi, îndrăzniţi, tot aşa, până se ajunge la astronautul care meditează: "Zburasem ani-lumină ca să pătrund în sufletul meu în ani-întuneric. Avusesem secretul tot timpul la mine şi călătorisem în spaţiu ca să-l găsesc. Dar dacă nu aş fi zburat în cer, nu aş fi putut coborî nici în sufletul meu. Ca să vezi în suflet, trebuie să te înalţi la cer." (p.78)

 

Citit 822 ori Ultima modificare Miercuri, 21 Martie 2018 15:33

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.