Catherine Poulain, "Marele marinar", Polirom, Iaşi, 2017, în traducerea lui Mădălin Roşioru
Vechii zei ai Nordului ar fi dorit un bard precum Catherine Poulain. Care să scrie despre ei, să-i cânte: pe ei, Marea, Vântul, valurile, toţi zeii-peşti, păsările: pescăruşii, corbii, vulturii… dar prea târziu!
Ea a ales să scrie despre oameni, aceşti ucigaşi de alte fiinţe (şi de peşti), şi de mare, oamenii, aceşti mâncători de inimi vii, oamenii Alaskăi, mai toţi venetici, veniţi acolo dintr-un dor după o viaţă adevărată, mai adevărată decât adevărul! Nu vânători, nu traperşi, nu căutători de aur, deşi unii mai practicaseră şi astea, ci mai ales pescari, care ştiu „să dea cu moartea în peşte”, dar şi cum se vopseşte oraşul în roşu, adică cum se cheltuiesc mai toţi banii obţinuţi greu pe mare, în condiţii de infern, prin barurile şi cârciumile unde Oceanul se muta altfel, unde Răul de mare este şi el altfel…
Pescari şi… navigatori, marinari simpli, skipperi, greenhorşi, doar suntem în una dintre ţările pescadoarelor de tot felul, dar mai ales a celor mici, care pot pleca în „expediţii” şi numai cu doi membri, incluzând aici şi căpitanul!
Catherine Poulain scrie şi despre… Oceanul fiinţei umane în sine, sângele ei chemat de sora mai mare sau fratele mai mare, sângele planetei, apa. Plecată „în lume” dintr-o localitate mică din Franţa, se prezintă la un moment dat aşa:
„- Nu-s o fată care aleargă după bărbaţi, (…), mi se rupe de bărbaţi, dar trebuie să fiu lăsată liberă, altfel plec… Oricum plec mereu. Nu mă pot abţine. O iau razna când sunt obligată să rămân, într-un pat, într-o casă, devin rea. Nu se poate trăi cu mine.” (p.221)
Catherine, aici Lili (evident, cartea are un substrat consistent auto-biografic), vrea să fie lăsată să alerge, pe vase de pescuit (aici cod negru, halibut), până la capătul lumii, până la Point Barrow!
Te-ai putea gândi că scriitoarea ar alege un citat din Jack London, Herman Melville ori Hemingway ca să fie moto la întreg demersul (este carte de debut, excelent primită!), dar citatul consistent este din Walt Whitman.
Suntem pe la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, încă mai trăiesc unii coşmarul Vietnamului, conflictului de acolo, se ascultă The Doors, Tom Waits, dar şi AC/DC, Beatles, Tina Turner, plus, desigur, muzică country, suntem în Kodiak (Alaska, the Last Frontier), unde mai mult decât în alte părţi „totul aleargă, Lili, totul înaintează. Oceanul, munţii, Pământul când mergi… [...] Totul aleargă şi noi facem la fel. Altfel am fi murit deja.”
Aşa îi spune Joey, un alt prieten, partener de muncă, lui Lili, care are mulţi bărbaţi prieteni (suntem într-o „ţară” a bărbaţilor, cu câteva excepţii), dintre cei memorabili mai amintind aici pe Andy, patronul, Jan, rivalul lui Jude, Jude fiind „le grand marin”, amintitul Joey, studentul Simon, Nikephoros, grecul, Jason şi John, cu ultimii doi având expediţii de pescuit pe vase precum „Milky Way” sau „Morgan”, „grosul acţiunii” desfăşurându-se însă pe „Rebel”, unde se face botezul marinăresco-pescăresc pentru micuţa franţuzoaică căreia îi este frică „de case, de ziduri, de copiii celorlalţi, de fericirea oamenilor frumoşi şi cu bani” (p.233), care este o runaway, care nu mai vrea pe uscat, preferând să se înece…
Într-un fel, Catherine Poulain este o precursoare a lui Christopher McCandless (cel din „Into the Wild”), dacă nu chiar o… contemporană, dar caută mai puţin singurătatea absolută; are un fel de complex al Bărbaţilor, pe care încearcă să-i înţeleagă şi să-i accepte, discuţia cu Joey despre… alergat fiind destul de lămuritoare pentru a sa ars vivendi.
Evident, Lili nu este de acord cu concluzia pesimistă a acestei discuţii (p.275), ea o să se ducă mai departe la pescuit, cu pripoane, sau cu cuştile, de crabi sau de somoni… Ea vrea „Cântul veşniciei. Întorc capul spre mare, e roşiatică de la arămile sfârşitului de zi. Poate că vom merge mereu aşa, până la sfârşitul tuturor timpurilor, pe oceanul roşiatic şi spre cerul deschis, o cursă nebună şi magnifică spre nicăieri, spre tot, cu inima înfierbântată, cu picioarele îngheţate, escortaţi de un nor de pescăruşi care urlă, cu un mare marinar pe punte, cu chipul potolit, aproape blând. Undeva, încă… oraşe, ziduri, mulţimi oarbe. Dar nu pentru noi. Pentru noi nu mai e nimic. Înaintăm în marele deşert, între dunele mereu mişcătoare şi cer.” (p.64)
Imaginile eroinei încleştate în mica tornadă de sânge, pripoane, maţe, mucus, apă de mare, sare lichidă, prin vânt şi valuri lovind, omorând peşti, luptându-se cu ei, halibutul poate fi cât un om de mare, rănindu-se, ridicând, cu încă un „biban”, aproape zece tone de peşte într-o noapte, înfruntând de una singură oceanul în furtună, cu un căpitan mort de beat, dar mai ales, în beţia vieţii „adevărate”, mâncând pentru prima oară o inimă de peşte care încă mai bate, sunt memorabile, eclipsând însăşi dragostea care se poate naşte în astfel de condiţii dure, dragostea dintre un bărbat şi o femeie, era să scriu firească,, „lumea goală cu noi în ea” (p.332)…
Întrebată de ce a venit acolo, în Alaska „sălbatică”, tot într-un dialog cu Joey (cu Jude, marea iubire de o vară, dialogurile nu sunt aşa filosofice, parcă), Lili zice:
„Poate că voiam şi să mă bat pentru ceva puternic şi frumos… Să risc să-mi pierd viaţa, dar măcar să mi-o găsesc înainte… Şi-apoi visam să merg la capătul lumii, să-i găsesc limita, unde se termină cu totul.”
Este un drog, la nivel naţional chiar au fost organizate campanii care să-i descurajeze pe tineri să se apuce de pescuit, cei însetaţi de genul acesta de beţie, de pericol, de nebunie sunt de întâlnit în carte, unii cu blazarea lor, cu căderea în alcool, droguri ş.a.m.d., (cartea) este un excurs în universul instinctelor (un personaj feminin secundar zice „… suntem nişte animale”), fiinţa umană este surprinsă, aproape ca în simplitatea sobră a tragediilor antice, cu tot corul dionisiac, între dorinţa de a fi liberă precum zeii, iubind cu măsura zeilor, dar şi cu o oarecare răceală, demnă de o altă slăbiciune umană, aceea pentru tehnologie (nu, nu sunt heideggerian acum!), eroina dorind să fie şi aidoma sau chiar un vapor (p.296), iar undeva se face apropo la căsătoria cu un vapor (p.209)… Şi cine, privind, un frumos vapor înfruntând frumuseţea valurilor, nu-şi poate imagina că este, bachelardian, însăşi fiinţa vaporului?
După trăirea/citirea acestei cărţi, sintagma „pescar de oameni” îşi va găsi alte dimensiuni. Poate de la Melville nu ni s-a mai reamintit aşa de bine, cu toată splendoarea oceanului şi a vieţii sale, a Materiei sale sacre, că dragostea, şi de viaţă, este (şi) un Moby Dick!
