Boualem Sansal, "2084. Sfârşitul lumii", Humanitas fiction, 2016, traducere de Doru Mareş (I)
Scriitorul algerian Boualem Sansal, care a primit pentru "2084" Marele Premiu al Academiei Franceze, inventează şi nu inventează o nouă lume! Ghiceşti uşor, dacă eşti pasionat de istoria religiilor sau măcar de istoria terorismului contemporan care este sursa de inspiraţie!
Anul 2084 este aşa, orientativ, de fapt, nici nu contează (aşa rezultă dintr-o pagină din prima carte; sunt patru cărţi, un avertisment şi un epilog), este mai mult un omagiu indirect adus lui Orwell şi lumii sale din "1984", timpul de fapt nici nu mai există, sau, dacă vreţi, după Marianne Payot din "L’Express", nu mai există istorie, ci doar dictatură: "În întreaga ţară, în toate cele şaizeci de provincii, nu se întâmpla niciodată nimic, nimic vizibil, viaţa era limpede, ordinea sublimă, comuniunea împlinită în sânul Dreptei Frăţii, sub privirea lui Abi şi binevoitoarea supraveghere a Aparatului. Astfel încununată, viaţa se opreşte, căci ce mai are de imaginat, de refăcut, de depăşit? Ca urmare, timpul încremeneşte, fiindcă ce ar mai avea de numărat, iar spaţiul la ce-ar mai folosi în deplină imobilitate? Lui Abi îi reuşise lucrarea, recunoscătoare omenirea putea înceta să mai existe." (p. 35)
Aşadar, suntem în Abistan, un imperiu islamic, pardon, care pare să semene cu lumea musulmană, se întinde de la, probabil, vestul-centrul Africii şi ţine până în Indonezia, deşi aceste entităţi nu sunt menţionate, Yölah pare să fie Allah, Abi pare să fie un profet ceva mai aproape de anii 1984-2084, oricum, este Trimisul, există Aparatul (administrativ), o Dreaptă Frăţie care are Onorabilii săi, o Administraţie a Arhivelor, Cărţilor Sacre (aici nu este Coranul, ci Gkabulul) şi Memoriilor Sfinte, într-un fel întreaga economie este una a pelerinajului religios, războiul este sfârşit, dar continuu, este, bineînţeles, un război sfânt…
Importantă nu este numai supunerea (etimologic, "Islam" înseamnă "supunere"!), ci mai ales Acceptarea. Apropo de asta, Michel Houellebecq, autorul "Supunerii", consideră că romanul lui Sansal e mai dur decât propria carte, "descriind un adevărat totalitarism religios."
Acceptare care, în "abilimbă", o limbă aproape monosilabică, însemna chiar "Gkabul", "numele sfintei religii a Abistanului, dar şi titlul sfintei cărţi în care Abi consemnase învăţăturile divine."
Personajul principal nu este, aşa cum aţi bănui, poate, Abi, ci… Ati! Un altfel de străin camusian, un fel de Toma necredinciosul sau care se îndoieşte, ajunge să se îndoiască după ce este trimis la un sanatoriu (aici este un alt fel de omagiu, pentru Thomas Mann) de tuberculoşi: "pe la treizeci şi doi, treizeci şi cinci de ani, nu mai ţinea minte prea bine, Ati era deja un om bătrân. Păstrase ceva din farmecul tinereţii şi al naţiei sale: era înalt, zvelt, pielea albă, arsă de vântul tăios al înălţimilor, îi scotea în evidenţă verdele cu puncte aurii al ochilor, iar nonşalanţa conferea gesturilor lui o senzualitate felină. (…) putea trece un bărbat frumos. Cu siguranţă că aşa fusese cândva, îşi amintea că asta îl aducea la disperare, întrucât frumuseţea fizică este o tară care-l bucură pe Renegat şi atrage batjocura şi agresiunea. Adăpostite în spatele voalurilor lor dese şi al burniqaburilor, strânse în faşe şi întotdeauna bine păzite în perimetrele lor speciale, femeile nu sufereau prea multe, pe când pentru un bărbat dăruit cu ceva farmec supliciul era permanent." (p.37)
"Ati nu se mai recunoştea, îi era frică de acest altul care-l invadase, care se dovedea atât de imprudent şi devenea zi de zi tot mai îndrăzneţ. Îl auzea sugerându-i întrebări şi şoptindu-i răspunsuri de neînţeles… şi-l asculta, ciulea urechile, îl soma să precizeze, să conchidă. Dialogul îl epuiza. Îl îngrozea gândul că va ajunge să dea de bănuit, că se va descoperi că era un… nici nu îndrăznea să pronunţe cuvântul… necredincios." (p. 87).
Bref, pentru a ne apropia de un prim final, cartea este… despre Libertate. N-ar fi putut fi scrisă de un om crescut într-o societate totalitară, de un om îndoctrinat. Ba chiar iluminarea pe care o trăieşte Ati este oarecum nefirească, din aceste puncte de vedere. O iluminare a spiritului, sinonimă cu descoperirea sensului libertăţii, în opoziţie cu încătuşările doctrinare: "Însă ceea ce spiritul respingea nu era atât credinţa, cât strivirea omului sub credinţă. NU îţi mai aducea aminte pe ce căi ale ideilor se convinsese că omul nu exista şi nu se descoperea decât în şi prin revoltă şi că aceasta nu era adevărată decât dacă se întorcea în primul rând împotriva religiei şi a armatei de reprezentanţi ai acesteia. Poate chiar că se gândise că adevărul, divin ori omenesc, sacru ori profan, nu era veritabila obsesie a omului, ci că visul lui, prea uriaş pentru a-l cuprinde în toată nebunia pe care o trăia, era să inventeze umanitatea în care să locuiască tot aşa cum un rege locuieşte în palatul său." (p.72-73)
Ceea ce ne apropie de moto-ul care a dat aripi cărţii, oarecum tezistă sau filosofică, adică romanului, epicului dându-i-se, cel puţin în primele 100 de pagini, prea puţin din ceea ce i se dă Cezarului: "Poate că religia te face să-l iubeşti pe Dumnezeu, însă nimic nu are mai multă forţă decât ea în a te face să deteşti omul şi să urăşti omenirea."
Ceea ce urmează în avertismentul propriu-zis este un strigăt de disperare, plin de umor însă: "Dormiţi, prin urmare, liniştiţi, oameni buni, totul este absolut fals, iar restul e sub control."
Toţi suntem Abi, Ati, Adi! Am spus! Şi rugaţi-vă!
Reluând o idee de mai sus, "2084. Sfârşitul lumii" este şi nu este mai dură decât "Supunerea" lui Michel Houellebecq!
Satira şi umorul, altfel de calitate, fisurează edificiul construit cu atâta migală, cu atâta trudă, mai ceva decât poporul Abistanului la ridicarea Abiguvului şi a piramidei: "…Abiguv, centrul conducerii lui Abi, în mijlocul căruia trona Kiïba, o piramidă maiestuoasă, înaltă de cel puţin o sută douăzeci de siccas, cu o bază de zece hectare, îmbrăcată în granit verde sclipitor cu striaţii roşii, absolut hieratică, având în partea de sus a celor patru laturi ochiul lui Abi care proteja oraşul, examinând încontinuu lumea prin razele sale telepatice. Acolo era sediul Dreptei Frăţii. Nici o mie de bombe nu ar fi făcut-o să se slatine. La baza acestei comasări exista şi motivaţia securităţii, dar şi a eficienţei, de ce nu, însă înainte de orice altceva obiectivul era să se arate puterea Sistemului şi misterul impenetrabil care îl susţine." (p. 120-121)
Paragraful următor demonstrează că, de fapt, tot Birocraţia este învingătoarea! Nu mai insist…
Deşi undeva, p. 220, se spune că marea problemă a imaginaţiei este că nu poate dărui viaţa, imaginaţia lui Boualem Sansal a demonstrat cum Moartea îşi poate revendica stăpânirea asupra lumii, asupra oamenilor… Frumuseţi precum Muzeul Nostalgiei ori simpla mare, cu valurile sale, sunt pur şi simplu, silite să se ascundă, să nu mai fie…
Aşadar, încercaţi o aventură într-o nouă cultură, nouă civilizaţie, cu precizarea de la pagina 142: "Numai că aşa stau lucrurile, există cultură şi cultură, într-una se adaugă cunoştinţe, în cealaltă lacune."
Adi (Secară)
