Viorel Crăciun, "S-a întâmplat şi la întâmplări n-ai ce să faci!", Ed. Sinteze, Galaţi, 2018
Ca în titlul de mai sus, a exclamat la un moment dat, un alt scriitor marinar, Ioan Gh. Tofan, bun prieten al lui Viorel Crăciun, pe care o să-l mai regăsiţi, cât se poate de "real", în cartea de buzunar pe care vi-o recomand azi. Asta dacă o să mai găsiţi volumul!
Aş adăuga: un scriitor cu un umor special, firesc, fără stridenţe deseori de întâlnit la cei care s-au logodit nu cu umorul, ci cu moartea umorului!
Dar despre firescul povestirii şi al umorului vă veţi da seama dumneavoastră, trecând prin textele unui scriitor "arghezian", ţinând cont de vârsta la care ajunge să debuteze, "salvând" de la eterna uitare întâmplări diverse, oameni, situaţii, vise, coşmaruri, regizate sau nu literar...
Avem două texte de respiraţie mai lungă, aproape nuvele, sau chiar început de roman, cum este cazul "Icăi sau alimbarea iubirii", "Circuitul", proza care deschide simpaticul festin literar (cel de-al doilea text mai lung), fiind un exerciţiu dinamic, cu doi tineri băieţi în pragul maturizării, plecând pe la începutul anilor ’70 într-un tur al României, pe eternele şi fascinantele căi ferate! Un text care aduce aminte de un film celebru, "Dacă e marţi e Belgia", sau mai recentul vizionat "My Life in Ruins", film din 2009, cu o excursie în Grecia, unde un rol important îl are actorul Richard Dreyfuss, cu care l-aş compara un pic pe Viorel Crăciun, ca tip uman, scriitor aflat, iată, în pragul unei vârste frumoase…
Practic, cam jumătate dintre amintirile povestite sunt din… epoca de aur, deşi şi aventurile pescăreşti ar putea fi cam din aceeaşi perioadă! "Ica sau alimbarea iubirii", un început de poveste de dragoste, între o funcţionară de la Administraţia Dunării şi un pilot, este poate cel mai "serios" şi chiar balzacian text (se bate un apropo la… onorabilul, deşi un Maurois este preferat), totuşi naratoarea nereuşind să se ascundă de tot în spatele scriitorului, stilul de povestitor autentic ieşind la suprafaţă ca uleiul dintr-un naufragiu relatat şi el în "Yusuf", caz real, unde Viorel Crăciun chiar a fost unul dintre eroi! Naufragiu tot din timpul epocii de aur!
"Pălăria" are ceva din ritmul filmelor alb negru cu Stan şi Bran sau Charlie Chaplin, mai ales când are loc o bătaie aproape generală, din care lipsesc tartele cu frişcă, acţiunea (mai exact coşmarul) fiind plasată, totuşi, pe vremea "tovarăşului cu căciulă de astrahan"! Adăugăm o asezonare cu un absurd care, în România ultimelor regimuri, nu este decât o faţetă a realităţii!
Între seriozitate, umor, auto-ironie, Viorel Crăciun "pilotează" mai mult decât surprinzător de… sigur, evitând naufragiile, poate nu şi pierderile… de suflet, care se anunţă, aproape telegrafic, în deloc kafkianul text "America! America!", unde personajul-scriitor este văzut din altă perspectivă, aceea a unui fiu care se hotărăşte să înfrunte visul american, chiar dacă până şi mâţa familiei este împotriva înstrăinării!
Firescul umorului la Viorel Crăciun poate fi observat cel mai bine şi mai consistent în "O clipă de lac", unde, aproape cehovian, o partidă de pescuit în familie sfârşeşte neaşteptat, dar, totuşi, româneşte, c-un grătar bine făcut. Ritmul, demn de… "Căldură mare" a conului Caragiale, aduce aminte iarăşi de filmele cu Stan şi Bran, de unele dintre ele, care încep andante, dar sfârşesc precum bolerourile sau cad precum pianul din scena celebră, poate la fel de celebră precum cea din Zorba Grecul…
Până la urmă, este o cădere şi în "O clipă de lac", dar până acolo se tot speră la ceva capturi, nu chiar precum în "Moby Dick", se meditează şi se luptă sau nu cu toropeala sau ţânţarii.
În ultimul text, scriitorul mai că îi trage una în cap şi cititorului (adică îl surprinde), cu talent şi umor, acelaşi umor, descriindu-şi, pur şi simplu, sau aproape simplu, moartea şi înmormântarea… Într-un fel, textul este o addenda la "Boaba de strugure sau arta înţepenirii la români" (înţelegeţi gluma, nu-i aşa, înţepenire, beat mort, beat tun, beat lemn?), alt text care ni-l poate promite pe Viorel Crăciun, membru al cenaclului "Noduri & Semne", ca pe un soldat, pardon, pilot Švejk continuându-şi aventurile supravieţuirii într-o epocă de aur, în care tot ce se atingea se transforma în aur (şi nu se mai putea mânca), pentru a trece în eterna epocă de tranziţie către capitalismul de pe cele mai înalte culmi ale progresului şi civilizaţiei, ca să aducem aminte şi de limba de lemn a regimului care a născut şi oameni, că doar iubirea a avut şi haine de pionier, şi cravate de utecişti, iubirea a crezut şi în lacrimi, poate şi în Moscova, dar şi în… "Casablanca" sau vechile cinematografe gălăţene (măcar unul ar trebui salvat şi transformat într-un muzeu, precum - şi - ultimul hangar al aeroportului din Galaţi!), unde eroii din "Ica…" se întâlnesc, şi pentru o declaraţie de dragoste care sfârşeşte sfârâind.
Bref, un debut mai mult decât surprinzător de bun, care nu vă va lăsa nepăsători! Ca şi pe Ica eforturile îndrăgostitului! Sau, dacă vreţi, ale Iubirii universale, care se tot străduieşte să se… alimbeze în toate fiinţele! Că doar nu toţi putem iubi cum se iubesc stelele între ele!
A fost să se întâmple mai târziu pentru Pluşcort, la insistenţele Motanului, dar "Aşa a mai apărut un scriitor din rândul marinarilor!".
Sau, după cum spune şi viaţa de zi cu zi autorul: "S-a întâmplat, şi la întâmplări n-ai ce să faci!".
P.S. De la bursa zvonurilor, se pare că a fost una dintre ultimele cărţi apărute la Editura Sinteze, o editură care a făcut ceva istorie… literară pe la Dunărea de Jos! Cu păreri de rău!
