Luminiţa Mihai, Spitalul de păpuşi, Editura Sfera, Bârlad, 2018
Recent, Luminiţa Mihai a dăruit iubitorilor de poezie două noi volume, "a născut" două gemene, "Spitalul de păpuşi" şi "Pedeapsa gutuiului". După coperte, şi a doua carte este… măcar cu ambulanţă pentru îngeri, dar la "pedeapsă" o să revenim cât de curând! Astăzi, câte ceva despre "spital".
Svetlana Cârstean publica pe un site de socializare, destul de curând, următorul text: "Să citești mereu poezie nouă, nedescoperită, neetichetată de critică și public, în digiscris sau manuscris, e ca și cum ai merge pe lună sau măcar într-o pădure neștiută de nimeni unde ar trebui să pui nume noilor specii, noilor soiuri nebotezate. E o călătorie solitară în care descopăr mereu că poeții adevărați muncesc scriind la extinderea faunei, florei. A formelor de relief și implicit a teritoriilor locuite. Toată poezia e SF".
Este, într-adevăr, o bucurie aparte, entuziasmantă, adevărat dar al zeilor, pentru cel care descoperă scriitori noi, ori texte noi, "poezie nouă, (…) neetichetată de critică şi public", şi nu orice fel de texte, ci pur şi simplu unele care deschid porţi noi, spre universuri "inedite", precum acela al unui… Spital de păpuşi. Cum se întâmplă în cazul Luminiţei Mihai, o poetă pe nedrept prea puţin cunoscută, deşi este membră a Uniunii Scriitorilor din anul 2011, iar volumele sale, despre câteva dintre ele scriind cronici la fel de entuziaste, fiind cu adevărat de urmărit şi de recitit: "Nordul gordian", "Salcâmaria", "Mai avem de plâns împreună", "Cuţitul de mătase", "Amintiri din carul mare", "Căruţa cu femei frumoase"…
Desigur, "Spitalul de păpuşi" este o sintagmă generoasă, într-un anumit sens cu toţii suntem "păpuşi", condiţia umană este una păpuşărească, în care doar teoria liberului arbitru mai poate dărui iluzii, practica liberului arbitru fiind… discutabilă, chiar dacă îngerul, de câte ori ne rugăm, ne poate servi "cu o felie de cer", după cum aflăm, dacă nu ştiam deja, dintr-un poem intitulat "purtătoarea de dezordine"…
Luminiţa Mihai are o atitudine lucidă, nervoasă, deloc siropoasă (chiar şi în raport cu un înaintaş asumat, de care se desparte, literar, hotărâtă, Nichita Stănescu… "mărturisitorul") faţă de existenţă, faţă de Marele Posibil, îmbinând un consistent ecou modernist cu un inteligent sincronism la estetica contemporană, chiar dacă elementele de "recuzită" arată "o montare" shakespereană a unei "Furtuni" sufleteşti, în care SF-ul din fragmentul Svetlanei Cârstean este înlocuit cu un fantastic mai apropiat de "Golemul" lui Gustav Meyrink, în care un subtil androginism îşi are un rol aproape fatal: "acum mă uit la florile de tei/ cum m-aş uita în ochii unei femei -/ de-aş fi bărbat -/ loc de întoarcere şi de plecare/ a neştiute cârduri de cocoare// şi asta-mi aminteşte vremea câd eram sulfină,/ când mă plimbam cu luna şi cu fântâna de mână,/ când mă temeam de vişini şi de greieri - mai ştii tu, inimă, să taci şi să cutreieri/ din nou acea seară când cu deget nevinovat -/şi sprânceană pelină -/ am desenat pe vatră o păpuşă din tină -/ singura mea jucărie -/ şi tu,/ moarte,/ azi vrei să te uiţi în ochii ei ca în ochii unei femei?"
Poemul citat mai sus se intitulează "păpuşa de tină" şi, miniatural, de ce nu ar fi un mic Golem ("purtătoare de dezordine"… constructivă), de care, de pildă, literatura română ar avea nevoie, deoarece o Godzilla, un King Kong, o Fantomă de la Operă, un Dracula, cine ştie ce klingonian sau kryptonian ar putea trezi cine ştie ce idee de super-eroi care ar putea face posibilă existenţa unor eroi simpli care să salveze pe românii simpli de ţesătura complicată a Răului!
Desigur, simbolistica Golemului este mult mai complicată, mai aproape de un anume adevăr ne-am afla dacă am deschide povestea Caloianului, păpușă sub forma unui idol, confecționat din lut sau alte materiale, împodobit cu flori și îngropat în cadrul unui ceremonial tradițional (bocire, pomană, masă etc.).
De fapt, în pofida unei minime estetici a urâtului asimilate, toată Poezia Luminiţei Mihai este o invocaţie pentru Frumos şi Frumuseţe, pentru nunta lor. Ultimul poem din manuscris, vag misandru, este clar despre sobrietatea copiilor Frumosului cu Frumuseţea, care pot fi şi nişte poeme aruncate în lume, heideggerian sau nu: "poezia sprijină cerul,/ să nu cadă -/ mereu se luptă făt-frumos cu zmeul,/ mereu făt-frumos îl învinge şi îi taie capul…/ dar ce te faci tu,/ făt-frumos,/ când ai să întâlneşti un zmeu fără de cap născut?// aşa şi cerul este capul poeziei/ aşa şi poezia e trupul cerului// da!-/ cu siguranţă, poezia sprijină cerul, să nu cadă/ da!-/ cu siguranţă, poezia nu are nevoie de un făt-frumos// niciodată"…
Joaca cu Dumnezeu (fetiţa literară a lui Dan Lungu se juca "de-a Dumnezeu"), că doar joacă, alintătură este să spui că "poezia sprijină cerul", îi permite un fel de îmblânzire a micilor erezii, dar şi o hermeneutică deşteaptă a fericirilor scriitoriceşti: "fericiţi cei săraci cu scrisul/ că a lor va fi împărăţia de cerneală"!
Acest Dumnezeu nu mai poate merge acum decât pe valurile unei mări "ce încă e tânără, nebrăzdată/ decât de-o fată care încă nici nu s-a născut/ şi de o pasăre care încă n-a fost zburată"… Şi gândul te duce la Viitoarea Fecioară Marie, ce va fi binecuvântată cu o nouă Bună Vestire (asta dacă Repetiţia, Sfânta Repetare, mama oricărei Învăţături, este în planurile apocaliptice ale Atotputernicului!), Păpuşă Vie, Sfântă Păpuşă, infinită Matrioşcă, întru care vor vieţui sau au vieţuit alte şi alte păpuşi, şi precum Luminiţa Mihai, şi precum "păpuşa de chiciură", cea din "lemn de săgeată", "păpuşa de piatră aruncată", "păpuşa de sare amară", de sare simplă, "păpuşa din lemn de măslin", "din os de dragon", "din lemn de toacă", păpuşa-mamă, poate cel important personaj liric din carte, "păpuşa de muşchi sărutat de cerb", păpuşa de ceaţă, din lut de amforă, de întuneric, de piper, de cenuşă, din lemn de fluier, de brumă, de fum, din lemn de cruce, din lemn de leagăn, de lemn dulce, de simplu pământ ("niciodată n-am iubit păpuşile…"; aici, în acest poem de ţarină, atât de firească este învierea unei păpuşi, accentul de Chucky fiind atât cât trebuie de potrivit: păpuşile "le ţineam aruncate prin curte -/ pe una am şi îngropat-o…/ a scos-o câinele din pământ, într-o noapte…/ şi a lăsat-o în poartă// atunci am aruncat-o în fântână,/ dar apă de acolo n-am mai băut -/ mi se părea c-o văd, noaptea, cum dansează/ şi ştiu cum lanţul ciuturii l-a rupt// oriunde m-aş duce,/ cu ochii ei goi se uită după mine/ şi câteodată plânge"…
Într-un fel, reamintindu-ne că "într-o limbă foarte veche,/ «a citi» este sinonim cu «a chema»", Luminiţa Mihai ne dă poate cea mai veche definiţie a scriitorului: cel ce lasă semne prin care poţi chema în ajutor!
