Radu Cosaşu, Fotbal plus ai mei şi ai noştri, Polirom, 2017
De curând, 29 octombrie mai exact, maestrul presei sportive româneşti, Radu Cosaşu a împlinit 88 de… toamne. Ca un făcut, o carte a domniei sale a ajuns în faţa ochilor, amintindu-mi de fericitele vremuri când citeam revista „Fotbal plus”, când fotbalul românesc mai era şi pe… plus, până când reformele comerciale au transformat sportul-rege într-o afacere doar a… „capitaliştilor”. Noi rămânând doar cu „fotbalul românesc”, un fel de fotbal american fără căşti de protecţie! Dar să vedem plusul din orice minge…
Mereu m-am întrebat, pe vremea Generaţiei de Aur, ce fel de aur o fi fost şi acela, mai de Supercupă a Europei, de finalistă a Cupei Campionilor, de câştigătoare a Cupei Campionilor, dar fără Hagi, unde sunt jucătorii mari, când nu se văd într-un meci!
Probabil… ei sunt „ascunşi”, în acele momente, prin cărţi. Cărţi precum cele ale maestrului Radu Cosaşu, ale atât de regretatului Ioan Chirilă ş.a.m.d.!
Înainte de a continua, trebuie să fac o mărturisire: cărţile au avut un rol atât de important în viaţa mea, încât până şi de fotbal (ca şi de jogging!) m-am îndrăgostit după ce mai întâi am citit despre el! Cărţi ale lui Ioan Chirilă, începând cu „Pe marile bulevarde ale fotbalului” (povestea calificării naţionalei noastre la Euro 1984, în Franţa) şi… suplimentul „Fotbal plus”, la care stăteam la coadă să-l prind, cu orele, pe vremea lui Ceauşescu (alături de „Magazin”, „România literară” şi încă vreo două reviste). Iar la „Fotbal plus”, o perioadă a fost şi… Radu Cosaşu! Mai exact, între 1991 şi 1997! În cartea apărută la Polirom sunt reunite editorialele din acea perioadă:
„Naşterea, dar şi începutul decăderii Generaţiei de Aur, fantasticul World Cup ’94, tristul Euro ’96 şi încercările, mai mult sau mai puţin onorabile, ale echipelor de club româneşti de a ajunge alături de giganţii Europei - toate se găsesc între copertele acestei cărţi. Frescă a unor ani cu suişuri şi coborâşuri pentru microbişti, care ne arată că putem să ne bucurăm deopotrivă de micile şi marile victorii. «Fotbal plus ai mei şi ai noştri» este o colecţie de povestiri memorabile, de un rafinament şi o calitate literară fermecătoare”.
Cam aşa se scrie pe coperta a IV-a. Unde chiar Radu Cosaşu adaugă:
„După spusele unor psihologi de talie mondială, curiozitatea ar fi la fel de importantă ca gimnastica de dimineaţă în menţinerea sănătăţii şi a puterii de a trăi pînă la adînci bătrîneţi, fireşte, dacă acestea fac parte din obiectivele vieţii dumneavoastră. Un scriitor american cum n-au fost doi, ajuns întreg şi voinic la vîrsta de 80 de ani, socotea şi el că fără un puternic sentiment de curiozitate – de pildă, a citi în fiecare dimineaţă ziarele, a urmări cu plăcere orice funduleţ frumuşel de domnişoară – n-ar fi rezistat în acest maraton numit, pentru cîţiva iniţiaţi, existenţă. Îmi plac aceste idei şi mă supun lor; dacă mă îndemn mai greu să fac gimnastică în zorii zilei, recuperez prin numeroase exerciţii de curiozitate. Am norocul că mă pricep puţintel la fotbal. Fotbalul e un izvor permanent de tărie, tăria aceea care face ca omul cel mai inteligent să poată spune ca un copil prostuţ: «Mor de curiozitate».”
De aici până la a compara funduleţele cu mingile de fotbal, de a propune pentru discuţie instinctele de vânătoare ale bărbaţilor tratate de alţi autori care au vorbit despre succesul fotbalului ca show şi ca fenomen, Constantin Noica scria şi vorbea despre fotbalitate, nu prea înţelegând jocul în sine, ci mai ales fiind preocupat de gândirea despre fotbal (parcă în „Jurnalul de la Păltiniş”), n-ar mai fi mult!
La urma urmelor, când vine vorba despre fotbal, este vorba de viaţă, moarte, vise, împlinire, dezamăgire, deci, nu-i aşa, fotbalul nu este altceva decât literatură, artă în sens mult mai larg! Şi fiindcă veni vorba de… moarte, în nota autorului, p.7, ni se dezvăluie şi epitaful dorit al scriitorului: „Aici zace un om care a visat să fie cronicar sportiv şi a fost”.
Revenind la fotbalitatea maestrului Cosaşu: „Dincolo de scor, omul serios vrea, din tribune, peluza şi fotoliul lui «altceva, domnule», vrea un plus de câte şi mai câte. Nu m-aş aventura să spun ce, fiindcă nici unui sport nu i se cer atâtea, de te şi miri cum n-a fost inventat în cele şase zile de bază ale facerii lumii cu păsărelele şi jungliţele ei.” (p.11)
Este vorba… de „suflet: Nu confundaţi sufletul cu timpul de joc!”
Este vorba şi de… istorie! Astăzi, după Rolandul Garossul nostru feminin, sic, citim altfel cele apărute în numărul din 4 septembrie 1991, oare ce făcea Simona Halep pe atunci?, tocmai când am luat bătaie, sic, de la U.S.A. la fotbalul fotbal, adică soccer pre limba lor:
„Hai că suntem – într-un cuvânt – daţidracului. Nu prea avem fotbal, abia reîncepem să mişcăm în tenis, dar trebuie să ţinem minte un nou performer – Gheorghe Căleanu -, într-o specialitate necunoscută, şi cu carne, şi cu brânză, şi în fotbal, şi în tenis. Bun şi Căleanu, în ziua în care SUA bate, în deplasare, la fotbal fără tenis, România. E o performanţă care se aşază într-un palmares unde mai există un istoric SUA-Anglia 1-0, 1950, într-un Campionat Mondial.”
Romanul non-conformist are, aşadar, personaje… inedite. „Naţionalele” României şi SUA (cred că anul acesta au boicotat, sui generis, Mondialul prea rusesc), printre altele. Ca într-un veritabil thriller, pe la paginile 200, Dan Petrescu va învinge, la World Cup, SUA, noi ne vom pregăti de Argentina pe care Modrici şi Rakitici au sacrificat-o la World Cup precum nişte gauchos o turmă de viţeluşi rătăciţi prin preajma unei Siberii care va organiza singură, peste o sută de ani, altă ediţie a Cupei Mondiale, o vom reînvinge şi noi, pe Argentina, cu 3-2, într-o veşnică reîntoarcere nietzscheană a celor mai minunate clipe petrecute cu Măria Sa, zeiţa fotbalului!
Pe zei îi invocă şi Radu Cosaşu: „O, zei, o, Pele (n.a.g.s.: Pele este un zeu prin Hawaii!), o, Didi, o, Vava… priviţi, zâmbiţi şi mai daţi-ne ceva din „furia golului” care vă va purta în slăvi!” (p.20)
În altă ordine de idei, este şi un manual de gazetărie (mai ales sportivă, dar nu numai): „Vom avea răbdarea să înţelegem că noi, cei de la masa presei, jucând întotdeauna mai bine decât ei pe teren, nu ne încălţăm cu ghetele lor? E prima lecţie a gazetarului englez de fotbal, care ştie că între două adjective trebuie să-l alegi pe cel mai rece şi mai decent. Nu mi se potriveşte. Dar am o oarecare răbdare…” (p.24)
Cam atât după aceste prime cinci minute ale meciului cititorului cu cartea, desfăşurat pe un teren neutru, se aude de prin tribuna a doua o voce care strigă „Sănătate!”, e Gicu internautul, cel din moto-ul cărţii, Sebastian Domozină, ai legătura, cartea minut cu minut, viaţa la plus fotbal, hai Oţelul!
Dar, lăsând la o parte orice prejudecată, orice offside, orice dribling al lui Maradona, orice act eroic al lui Rică Răducanu, orice dribling al lui Vaişcovici, eroul meu din adolescenţă, de ce nu ne-am imagina o piesă neştiută a lui Eugen Ionescu, în care Cristian Ţopescu ar dialoga cu membrii unui grup statuar, din care ar face parte Petre Gaţu, Aurel Neagu, Ioan Chirilă şi… Radu Cosaşu!? Sau ar transmite un meci de vorbe cu pase bine legate, cu şuturi splendide, cu driblinguri istorice…
Ionescu Eugen deoarece… „jocul acesta (e) absurd”, dar zeiţa aceea de care vorbeam, chiar fiind una a absurdului, ştie ceva tactică şi strategie!
Radu Cosaşu, să ne trăieşti, Maestre!
