Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Boualem Sansal, "Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller", Humanitas fiction, 2018, în traducerea Mădălinei Ghiu şi a lui Bogdan Ghiu


BOUALEM SANSAL s-a născut pe 15 octombrie 1949, la Teniet el Had, în Algeria. A rămas orfan de tată în 1954, iar pentru trei ani a fost crescut de bunica sa. A urmat Ecole Polytechnique d’Alger, apoi a deţinut funcţia de asistent şi cercetător în cadrul aceleiaşi facultăţi. A obţinut titlul de doctor în economie. În 1996, a fost numit director general la Ministerul Industriei, însă în 2003 a fost concediat pentru că a luat poziţie critică împotriva puterii. La 50 de ani, în 1999, îi apare primul roman, Le Serment des barbares - ecranizat de Jorge Semprún -, pentru care a fost recompensat cu Prix pour premier Roman şi Prix Tropiques. Au urmat alte romane, dar şi povestiri, eseuri. În 2011, Boualem Sansal a primit Premiului Păcii, acordat de Uniunea Librarilor Germani, iar în 2012 a făcut parte din juriul Festivalului de film de la Berlin.

În 2015 a apărut 2084. Sfârşitul lumii (2084. La fin du monde), roman care a obţinut Marele Premiu al Academiei Franceze.

*

După ce ai citit, mai întâi, „2084. Sfârşitul lumii”, tradusă la noi în 2016, despre care am scris la această pagină, când termini „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller” (ediţia princeps în anul 2008), înţelegi că sfârşiturile de lume (şi de umanitate) sunt un subiect important, obsedant al scriitorului algerian. Desigur, la noi, pentru unii sunt mai importante casele… neamţului. Simplificând la modul Absolut, este o nouă carte despre Rău (orice sfârşit are partea lui de rău, nu-i aşa?) şi relaţiile acestuia cu homo sapiens sapiens. Poate punct de plecare este întrebarea aproape clasică, de regăsit într-o variantă chiar în roman, dacă mai poate exista viaţă şi sens după Auschwitz?

Aşadar, Oroarea este muză şi ea, mai ales când te (mai) poate surprinde: „Credeam că ştiu ce înseamnă oroarea, o vedeam pretutindeni în lume, auzim vorbindu-se despre ea seară de seară, îi cunoaştem resorturile, experţii ne explică zilnic logica ei teribilă, în realitate însă doar victima cunoaşte oroarea. Iar acum eram o victimă, eram victima, copilul unor victime, durerea este adevărată, adâncă, misterioasă, inexprimabilă. Distrugătoare. Şi era amplificată de o întrebare sfâşietoare.” (pp.18-19)

Oroarea, care „nu reprezintă deloc un parametru marginal al experienţei, ci este însuşi miezul întregii afaceri. În lagăr eşti cu mâinile în sânge şi în dejecţii, îţi rişti sufletul…” (p.159)

Da, orice scriitor îşi riscă sufletul când alege să arate adevărata faţă a umanităţii, „sfârşitul umanităţii, trădată de Dumnezeu însuşi.” (p.234) Într-un secol „al ororii şi al ruşinii absolute. Dumnezeule, cât de lung şi de costisitor a mai fost!” (p.260)

„Tatăl” căutat de către cei doi copii ai săi, „total” diferiţi, de regăsit în cele două jurnale aproape intime reunite, mai exact căutarea Trecutului acestuia, capătă astfel valenţe quasi meta-religioase. Jurnalele, deşi cu o anume adresă, sau anume adrisant, sunt de fapt pentru un Tată erou negativ într-o „poveste care l-ar putea arunca, de-a binelea, pe Dumnezeu însuşi în infern…” (p.55)

Dar să limpezesc un pic atmosfera de fumul gros al crematoriilor de la Auschwitz, cu particulele încă înecând oamenii, pentru o eternitate atât de… umană: avem un Cain şi un Abel (doi posibili), care nu vor ajunge la crimă, despărţiţi de multe elemente, printre care, de pildă, studiile superioare (astfel, cel mic, Malek Ulrich, Malrich, mai pe scurt, capătă proporţiile unui Holden Caulfield care stă de veghe nu în lanul de secară, ci în suburbiile Parisului, în noile „lagăre de concentrare” ale Occidentului; fratele cel mare, Rachid Helmut, Rachel, este un fel de prototip al hipsterului care lucrează într-o multinaţională de acum; acesta din urmă, după experienţa dură a descoperirii adevărului despre tatăl său biologic, nu cel metafizic, alege să se sinucidă, probabil deloc întâmplător la vârsta de 33 de ani, în anul 1996!), dar şi de vârstă: sunt 14 ani între ei, ceea ce înseamnă ceva, vă spune un frate mai mare care are un frate mai mic cu 14 ani!

Sunt născuţi într-un sat „pierdut” al Algeriei, dintr-o mamă berberă şi… un neamţ! Trimişi în Franţa, la nişte rude din partea mamei, Rachid este acolo din 1970, Malek ajunge în 1985, cel mare se realizează deplin, este un om fericit, căsătorit, cel mic cade în capcanele ghettourilor islamizate, oaze fundamentaliste, aflate la jumătate de oră de centrul Parisului, dar se salvează oarecum miraculos, ajunge să viseze la organizarea contra-jihadului, treptat treptat ajungându-se la compararea nazismului cu fundamentalismul terorist islamic…

Din acest punct de vedere, Boualem Sansal este de un curaj aproape nebunesc, în condiţiile în care continuă să locuiască în Algeria, în oraşul Boumerdès, fiind, sui generis, un străin camusian. Când apare „Străinul” lui Camus, Boualem Sansal avea şapte ani, dar ecourile se regăsesc chiar în „Satul neamţului”, în fragmentul în care Rachel îşi dă seama că soţia se hotărăşte deja să-l părăsească: „Eram absent din propria mea viaţă, distanţa dintre mine şi lume crescuse prea mult, se instalase vagul, liniştea se îndesise, orele treceau în gol, iar golul creştea din el însuşi. Eram precum străinul clarvăzătorului nostru Camus, un extraterestru pe Pământ, toate sunt la locul lor, dar sensul lipseşte. Eram, poate, mort şi nu-mi dădeam seama. Şi cum aş fi putut să-mi dau, eram într-o stare în care totul e relativ, deci lipsit de importanţă.” (p.146)

Fratele cel mic alege, la un moment dat, să povestească „totul lumii. Sunt poveşti de ieri, dar, pe de altă parte, viaţa este întotdeauna la fel şi deci această dramă unică poate să se repete oricând.” (p.10) Şi va povesti şi prin intermediul jurnalului fratelui său mai mare, din care se va trage concluzia că „nici o rugăciune adresată cerului, nici o iertare, nici ispăşirea vinovaţilor, în sfârşit, nimic din ce stă în puterea omului nu va putea şterge vreodată ce-a fost.” (p.250)

Rachid cel Mare, adică Rachel, va alege sinuciderea, interpretată ca „pedeapsă şi dreptate”, dar şi ca gest de iubire! Poate şi pentru că, adică sigur şi deoarece Totul nu se putea/poate reduce doar la Exterminare, ci mai ales faptul că „e şi restul, cel mai important, fără nume, răul din viaţa de zi cu zi cu care ne obişnuim atât de repede, cu care nu ne obişnuim niciodată (…), pe care eu îl caut cu disperare de luni de zile fără să fi izbutit să mă apropii măcar cu o milionime de milimetru de el. Am simţit asta încă de la început: nu voi putea să-mi cunosc tatăl şi să mă regăsesc pe mine însumi decât dacă voi merge până în adâncul lucrurilor, până în inima Maşinaţiunii. Or, nici o cunoaştere, nici o înţelegere, nici o sensibilitate, nici o imaginaţie nu pot ajunge până la ceea ce experienţa Exterminării a gravat în mintea deportaţilor, iar ei, supravieţuitorii, cei care au scăpat, nu au nici un mijloc de-a ne transmite. Tatăl meu va rămâne o enigmă, iar durerea mea nu va lua niciodată sfârşit.” (p.248)

Altfel spus, umanitatea va rămâne şi ea o enigmă, atât cât pot fi (şi) dinozaurii enigme, mesajul şi meditaţia fiind şi asupra imposibilităţii comunicării, Empatiei absolute.

Citit 617 ori Ultima modificare Miercuri, 12 Decembrie 2018 20:12

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.