Un roman precum un film de Antonioni

Un roman precum un film de Antonioni

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Moto: „Dar aici poveştile nu se spun decât rar, fiindcă ele apropie moartea.” (Iulian Grigoriu)

Îşi mai aminteşte cineva de Michelangelo Antonioni şi de filmele sale? De „Deşertul roşu”, par exemple? Din trilogia sa, considerată existenţialistă?
Desigur, din câte cunosc scrierile lui Dimitrie Lupu, poate, într-adevăr, cei „Şase oameni de hârtie” sunt… un roman mai existenţialist decât alte texte de-ale sale.
Oricum, Monica Vitti ar fi fost, dacă vârsta metafizică i-ar fi permis (evident, doamnele nu au vârstă fizică!), interpreta ideală pentru personajul feminin central, Lavinia, iubita naratorului, Simion Bindea, narator care se pierde pe el însuşi în apele destinului şi orgoliului chiar mai mult decât eroina, de care ne despărţim cu oarecare regrete spre final de carte, deşi prozatorul se mai joacă un pic, à la Agatha Christie, cu nervii noştri, dându-ne ceva speranţe (pentru un final… mai optimist), demne de titlul de roman cu zece negri puţin mititei…
Deşi suntem în apele tulburi ale post-revoluţiei de la 1989, senzaţia este că suntem încă „atunci”, că trăim într-un basm cu a fost odată ca niciodată, un basm… existenţialist, în care minunile nu pot exista, în care apăsarea (destinului) rupe cărţi ale copilăriei în bucăţi, printre care şi un basm citit de Simion la vârsta potrivită, „Trişti Copil şi Inia Dinia” („Auzit în seara de joi, 30 octombrie 1897, de la moşneagul Pavel Bârtea, mort în toamna anului 1898, învârstă de aproape 80 de ani, în „Poveşti şi legende, Alexandru Vasiliu, Bucureşti, 1928, p. 32-39”), amintit de câteva ori în carte… Raportat la acest basm, avem de-a face şi cu un rit de trecere, şi Dimitrie Lupu nu se prea joacă cu cuvintele, cam toate sunt puse „acolo” cu un scop precis, chiar dacă, de pildă, pe copertă vezi… opt oameni de hârtie, recişori, că doar sunt oameni de zăpadă, chiar dacă „joacă” un fel de horă. Dar poate cei şase sunt… opt cu tot cu scriitor şi cititor! Sau poate sunt cele opt capitole ale cărţii, „mascate” în opt zile, de marţi până marţi întâmplându-se totul, „măştile” fiind şi ele la loc de cinste, moto-ul cărţii „plecând” de la Ştefan Augustin Doinaş:
„Atunci sosea un ceas al încercării/ când se trezeau cenuşile cărării;/ când măştile se dovedeau subţiri/ şi sufletul rănit de presimţiri;/ când ne-nşelaţi de nimeni în păcate/ scrutam adâncurile-ntunecate”
Lavinia, alintată Inia, fosta logodnică a lui Simi (Bindea), are enigmele ei, Simi este supărat pe… Viaţa (în general, dar şi pe a ei, deşi are masca indiferenţei simandicoase), mulţumindu-se, la începutul cărţii, cu „mila lui Dumnezeu” şi „probitatea prietenilor” în general, a lui Ştefan în particular. Acesta din urmă, prieten vechi, încerca indirect să-i împace, invitându-i la mare, la un sejur organizat de către el, având afaceri în domeniul hotelier.
Cam acestea sunt premisele simple ale… jocului de măşti la care suntem invitaţi. Simi, poreclit şi Ursu, de la atitudinea socială probabil, iar nu de la constituţia fizică, care trăieşte, se pare, după cum ar spune Lavinia, p.43, mai mult în gândurile sale, recunoaşte: „Poate sunt un învechit, (…) însă convieţuiesc destul de bine cu principiile mele «rigide» şi nu le-aş schimba nicicum pe libertatea actuală, atât de prost înţeleasă şi afişată peste tot.” (p.20) Încercările diplomatice ale Iniei de a reînnoda legătura sentimentală se lovesc de cerbicia demnă de o cauză mai bună, probabil, rezultând o tragedie cu ceva decor grecesc (localul „Olimpic” din Galaţi), dunărean (alte localuri de pe faleza oraşului de la mila 80 a Dunării, berării, cafe baruri, restaurantul care mai era încă, în momentul desfăşurări acţiunii, „Pescarul”: se bea alcool existenţialist destul, oarecum ca în „proba” la care este supus personajul din basm, încercându-se să se acopere lipsa unui „Duh”, la care se face referinţă într-o scenă antologică, unde apar… cei şase oameni; lui Simi i se face un compliment de către o tânără femeie, Mirela, cum că ar fi plin de duh, la care el replică: „-Duh nu, nu cred să fie pe-aici, da’ oleacă de umor – da…”, p.47) şi marin, personajele fiind însă, după cum spuneam, coborâte, parcă, dintr-un film de Antonioni. Sau din finalul oarecum mult mai celebrului film „La Dolce vita”, al unui alt grande, Federico Fellini…
Desigur, nu este locul aici să continuăm paralela cu filmele italiene. Şi nici să subliniem importanţa episoadelor muzicale care apar în carte, la urma urmelor micul roman (115 pagini, format aproape A5), este un requiem pentru infantilitatea oamenilor maturi faţă în faţă cu misterul dragostei, unde inconsistenţa noastră ontologică (oameni de hârtie!) este demnă de o existenţă horror unde rolul principal este jucat de platitudine, încăpăţânare, demonstrându-se cu grandoare de regizor de filme ruseşti (sic! Nu m-am putut abţine!), ca să nu spun de omagiator al lui Dostoievski sau Hemingway ( ehei, sau al povestirilor crude ale lui Jean-Marie-Mathias-Philippe-Auguste, comte de Villiers de l'Isle-Adam), că omul este ucigaş semenului său chiar şi când parcă nici nu ar şti asta! Lars von Trier ar spune că suntem cel mai bine pregătiţi pentru asta! Nu întâmplător, în ziua deznodământului, într-o „cursă” aproape mortală de maşini, pe drumul dintre Galaţi şi Constanţa, li se strigă, ocupanţilor maşinii în care se află Simi, „ucigaşilor”! Deşi, la acea viteză, nu cred că s-ar mai fi auzit ceva! Cel mult s-ar fi ghicit!
Dacă este să mai facem, aşa, tot la cald, o referinţă (tot cinematografică, ce credeaţi?), „Falezele de nisip”, filmul lui Dan Piţa, după romanul lui Bujor Nedelcovici, ar putea fi şi el potrivit, fiind tot despre o anume vinovăţie pe care personajul lui Dimitrie Lupu abia trebuie să şi-o asume, după ce veţi închide volumul.
Îl aşteptasem de mult pe Dimitrie Lupu, să revină, el, un specialist în „străfundurile sufletului”, despre care naratorul spune următoarele, într-una din scenele… muzicale:
„Dacă melodia o cere, saxofonul ştie să ţipe, să răcnească sau să urle, mereu şoptit, stârnind în inimi acea învolburare fără nume, de-a dreptul dureroasă. Mai rar, ce-i drept, pentru că străfundurile sufletului trebuie deschise cu grijă şi numai faţă de cei puţini aleşi. În câte un târziu de noapte câinoasă, când omului i-ar sta bine în căldura casei sale, lângă cei dragi, nu într-o cârciumă unde îşi poate măsura răsuflarea după aburul respiraţiei, în damf de alcool răsuflat şi fum rece de ţigară.” (p.36)
Acei oameni de hârtie, „cu mustăţi de caşcaval”, care „jucau hora-ntr-o câmpie/ pitulaţi după un deal” (dintr-o poezie pentru copii mai mic sau mai mari, altă amintire din copilăria lui Simi), care pot fi piradellieni, căutând… străfundurile sufletului scriitorului, Simi Trişti, (Lav)Inia, Paul, abia absolventul de bac, Costea Blotescu, consilier ministerial de mâna a şaptea, „mare-bulă pe la tâmpiţii care ne bagă-n rahat”, amândoi cerşind atenţia Laviniei, Ştefan Dabija, Mirela, Silvia, poate chiar vor, de-a lungul vieţilor lor, dar mai ales în aceste opt zile alese (pentru literatură), „să scoată adevărul la lumină”, adevărul Iubirii…
Aşteptarea a fost răsplătită. Într-un fel, Dimitrie Lupu ne-a convins că Galaţiul (lumea) este un purgatoriu (care poate fi mitologizat), gard în gard cu un paradis posibil, gard pe care nu-l poţi sări, dar care are nişte spărturi prin care poţi trece… dincolo, strecurându-te sau nu. Metafizic, ontologic însă, „dincolo” all inclusive-ul este imposibil!

Citit 572 ori Ultima modificare Luni, 31 Decembrie 2018 15:51

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.