Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cezar Amariei, Zilele noastre mărunte, Polirom, Iaşi, 2018


Dacă până acum aveam doar trei gălăţence care au reuşit să publice la prestigioasa editură ieşeană, Adina Dabija, Simona Antonescu şi Angela Baciu, Cezar Amariei "sparge gheaţa", aruncând un cufăr misterios în apele învolburate ale literaturii române contemporane. Câţi s-or arunca să-l scoată la suprafaţă, nu este treaba noastră…

Un cufăr plin de zile mărunte, de clipe şi de întâmplări care, dacă nu au fost, nu s-ar fi povestit, şi scriitorul a încălecat pe un morun uriaş şi v-a spus trăsnaia uite-aşa!

Care trăsnaie începe prin secolul al XVII-lea, la porţile Galaţiului şi ale Moldovei, când un englez, care, dacă ne luăm după zvonuri, i-ar fi povestit lui Swift mai târziu câteva chestii care l-au inspirat ca să scrie „Gulliver”, după ce a fost prin Moldova, Muntenia, Ardeal şi Oltenia, aşadar, când un englez vine în Moldova ca să facă ceva afaceri cu o tiparniţă.

John Newcomb, care va rămâne în letopiseţe ca Ion Nucă, va fi şi nu va fi un răsfăţat (al literaturii? Dar dacă în partea doua a romanului se vor întâmpla minuni mai mari ca în partea întâi şi perspectiva va fi alta?) al destinului: pe drumul spre Karabogdan, via Istanbul, se îmbolnăveşte, având o infecţie urâtă la dantură. Valahii, cu şi fără minorităţi, îl întâmpină nefericit, hamalii din port pierzându-i averea în apele tulburi al Dunării învolburate de dezgheţurile primăverii. Încercând să îndrepte greşelile semenilor, nu găseşte prea multă înţelegere din partea autorităţilor: picând în mijlocul unui ospăţ al pârcălabului Andrunache, nu rezolvă mare lucru, dar va fi începutul unei „prietenii” care, în finalul cărţii, este la fel de înduioşătoare precum relaţia din Winnie The Pooh şi Robin. În condiţii deloc igienice, îl va cunoaşte pe părintele Hrihor Polucat, papistaş, de care se va lega până când o altă prietenie, care debutează cu un conflict, îi va lua locul: aceea cu Starostele Tecuciului, Dimitrachi Râşcanu…

Cronologic, Cezar Amariei alege să fie relativ. Planurile temporale sunt amestecate, nestricând din farmecul povestirii însă, spre finalul cărţii, prin două capitole, plonjând în lumea contemporană, unde personaje excepţionale, raportat la restul cărţii, dreg, pescuiesc, urmăresc, dezleagă ş.a.m.d.: subsemnatul apare şi el, într-un fel nereliefat, dar în acelaşi timp prea bine… situat, sic, Tudor Neacşu, despre care am scris mai ieri aici, în legătură cu celălalt debut remarcabil, „Karga”, jurnalist, încearcă şi el să se descurce prin apele vag întunecate al Galaţiului, „eroii” contemporani fiind însă Mircea şi Matei, nu cel Bătrân şi nici evanghelistul, ci doar doi tâlhari (braconieri) care vor sta de-a dreapta şi de-a stânga unui morun despre care am bătut deja apropo, un peşte în intestinele căruia se va afla relicva de la care a plecat, ca un arheolog, Cezar Amariei, în construcţia romanului (exagerez! Nu cred că furculiţa a avut vreun rol!): „o furculiță cu patru dinți, după noua modă franțuzească, cu inițialele lui gravate” (ale lui John)…

Oricum ar fi, din orice epocă, personajele sunt vii, nefiind un bildungsroman nu se insistă pe evoluţia lor firească, titlurile de principale revenind însă englezului, Popii Polucat şi unui anume Pavăl, nepot de tătar refugiat la valahi, care primeşte ordin să prindă un tătar get beget, căpetenie din Bugeac…

Pavăl, John şi Hrihor se vor întâlni toţi trei la un moment dat, chiar dacă Pavăl este inconştient, grav rănit probabil de către membrii hoardei căpeteniei răpite eroic, Pavăl se dusese singur, ca altădată, caz real, tatăl lui Dimitrie Cantemir, poate cam în aceeaşi perioadă, de fapt, probabil cu vreo 20-30 de ani mai târziu, dar mai multe nu vă povestesc, că stric tot farmecul unei cărţi care se întoarce la „vremurile de aur ale povestirii”, având aventură, chiolhan, exotism (istoric, dar şi din perspectiva „străinului”), vânători inedite (pitpalaci îngheţaţi de un frig capricios), câte un mic pogrom avant la lettre, tradiţii, obiceiuri, fiorii câte unei iubiri fireşti, interconfesionale, o comeată sau o stea căzătoare care aduce tuturor aminte că atunci când vezi aşa ceva pe cerul înnoptat sigur vine ciuma şi trebuie să se ia măsuri:

„Nu răsărise soarele că satul era pânzit de călărași și dărăbanți. Au scos toată lumea în câmp, fără să-i lase să-și ia ceva din case. (…)

Au trimis și după Ghelasie, monahul de la Buciumeni, să vină să țină slujbă de vindecare cu popa din sat, să scape mai iute de această groaznică prăpădenie a morții ce vrea să li se arate, dar să nu uite să ia cu el și icoana făcătoarea de minuni, cu Svetea Nicolae. Să cânte canonul, să sfințească apa, să dea cu agheasmă peste toate locurile molipsite și să cetească rugăciuni cu lacrămi duioase, cum doar Ghelasie știe a face. Și chiar de ar fi să moară careva nespovăduit, măcar să îl îngroape pe unde or ști și să nu-i mai lase pe câmpuri să-i mănânce fiarele, ca în alte dăți. Și să se stârnească îndată focuri cu balegă și oase de animale și gunoaie, să se curețe stricăciunea din aer.

Iar care se simte bolnav, să se afume cu albăstrele…”

Umorul bine strunit este unul dintre aliaţii lui Cezar în călătoria sa literară, altfel legănată în ritm de corabie ori majă rămasă fără boi, ci doar cu doi cai, pe drumul dintre Galaţi şi Tecuci, ori, un pic accelerată, când Pavăl, aproape misterios, călare, traversează Tecuciul şi Covurluiul în drum spre Bugeac… Când se mai adaugă şi un pic de opiu (tot livresc, deşi în carte se fumează la… cimentarea, pardon, paiantarea uneia dintre prieteniile amintite), inspiraţie, muncă, şi la un curs de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari, talent cu carul plin de peşte luat parcă din „Ursul păcălit de vulpe”, nu putem fi decât fericiţi că un om, jurnalist de altfel, a ales să scrie şi altfel despre zilele şi faptele noastre mărunte…

Demonstraţia „filosofică” a scriitorului este clară: omul este mai mereu printre vremuri, nici subt, nici deasupra, dacă este îndeajuns de isteţ să se strecoare… în mit, legendă, literatură. Istoria este scrisă de învingători, naivi, cei plini de candoare, unii cred că predau istorie, alţii că învaţă şi nu vor mai repeta greşelile trecutului, dar lumea a rămas „tare sălbatică”, „ochii de acum” ai scriitorului văd ghinişor cum trecutul nu este decât un zeu care nu crede cum trebuie în prezent sau în viitor. Dar despre zei mărunţi, probabil în cartea viitoare!

Citit 622 ori Ultima modificare Joi, 17 Ianuarie 2019 18:40

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.