S-a scurs un an centenar de parcă nici nu ar fi fost. Repede ne-am descotorosit de el, ca de un veşmânt prea strâns pentru a intra în febra sărbătorilor de iarnă cărora nu prea ştim să le sorbim sublimul. Acum, pentru că spiritele s-au mai decantat, reînnoim firul întrerupt al faptelor de substanţă, de conştiinţă civică şi, dacă nu pare prea obositor cuvântul, de românism. Nu ne propunem un bilanţ privind anul ce s-a scurs, pentru că, realişti fiind, ne-ar crea un disconfort interior.
Dincolo de manifestări, uneori jenante, sforăitoare şi electorale în an centenar, care au fost uitate imediat după ce au fost emise în ambient, nu putem să nu recunoaştem că au fost şi fapte de reală substanţă şi valoare istorică şi într-un fel literară.
Pentru că scriitorul Vasile Ghica asta a făcut: a realizat o armonică simbioză între istorie şi literatură. A coborât în timp pentru a aduce la lumină oameni şi fapte menite a fi uitate întunericului. Cartea sa recentă, "Ecaterina Cocuţa Vogoride", subintitulată "Ioana D`Arc a României", este în egală măsură istorie şi literatură. Istorie pentru că impune un adevăr istoric, literatură pentru că este alcătuită într-o expresie literar stilistică cu simţ estetic, cu meşteşug scriitoricesc. Istoria, adică noi, am avut şi continuăm să avem o atitudine ingrată faţă de această puternică şi fascinantă personalitate care a fost Ecaterina Vogoride. Ea a trăit un moment astral pe care l-a fructificat responsabil, inspirat, în favoarea poporului său. A fost o bornă în fluidul istoriei. Nu intrăm în aspecte de detaliu al cărţii, marcăm doar faptul că este o carte binevenită, necesară, justiţiară istoric. O carte ce nu ar trebui să lipsească din bibliografia oricărui profesor care îşi ia în serios menirea, oricărui elev.
Prin această carte, Vasile Ghica confirmă că nu e un dascăl oarecare, nu e un scriitor oarecare, ci o conştiinţă. Citiţi această carte şi, dacă aveţi argumente, contestaţi-mă!
