CRONICĂ DE CARTE | În căutarea sensului literaturii. De la ”Divina comedie” la divina dorinţă de ”împlinire”

CRONICĂ DE CARTE | În căutarea sensului literaturii. De la ”Divina comedie” la divina dorinţă de ”împlinire”
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Aldyn, "Cuvinte de metal", Axis libri, Galaţi, 2016


Răpind stelele, eliberând cuvintele dintru metal, atent la subtilităţile vremurilor contemporane, nu degeaba un poem se intitulează „Icoane şi roboţi”, Alexandru-Adin Dănilă (aka Aldyn, de aici mai departe) se joacă de-a v-aţi ascunselea cu un Poe readus la viaţă, ca şi cu un Kafka, construind, atât liric, cât şi prozaic, un univers literar-ideatic în care pictural-sculpturalul este de un gotic răvăşitor, poate uneori sufocant, exprimând un dor după ideal care, oarecum surprinzător, ajunge şi la un Schiller aproape uitat, ca să nu spun şi de surprinzătorul Dimitrie Anghel… Hermeneutica sa estetică este promiţătoare: scriitor căutând conceptul-de-carte, nu numai în poezie, ci şi în roman, a se vedea „Orașe întinse pe vârf de retină”, carte geamănă, măcar prin apariţie, cu volumul „Cuvinte de metal”!

Hermeneutica sa este asumată încă de la primul text, „Interpretez” (ultimul text este tot un „Interpretez”, auto-parafrazare prin… oglindire!), unde la început este… zbaterea (la sfârşit este… aproape evident, liniştirea… doar aparentă), greşelii i se dă drept la existenţă, dar cu siguranţă Întâlnirea cu Dumnezeu este mult mai importantă! Este un Imn al devenirii („Prin lungul Labirint al tristei deveniri!” zice poetul la pagina 23, la 29 întâlnim „O zvâcnire elicoidală de ne[Devenire]”), al dialecticii, căruia i se dăruieşte metalizarea sunetelor, aproape în maniera simboliştilor. Scriitorul, cu toată tinereţea sa, pare un personaj al lui Gilliam, rătăcit în lumea noastră dintr-un film precum „The Zero Theorem”. Acolo Qohen Leth, un geniu în domeniul calculatoarelor, lucrează la o formulă prin care să descopere care este sensul vieții. Aici, în lumea noastră, Aldyn caută sensul literaturii în particular, al artelor în general, el fiind cunoscut ca şi un experimentalist (şi) al artelor plastice.

Într-un fel, după cum începe, este un mistic al Inteligenţei Artificiale (sau al artei digitalizate, volumul fiind şi un dialog al cuvintelor cu imaginile reproducând „o serie dintre desenele sale minimalist-simboliste”), încercând să (se) convingă că artele (şi Credinţa religioasă) pot să nu devină şi ele… artificiale, în pofida aparenţelor şi a „tumultului formelor mărunte”: „Mi-am întins privirea peste hotarele lumii/ Vorbeau între ei nebunii sau, după cum spun unii:/ Societatea e în dezvoltare, evoluează/ Şi îngerul în demon se reîncarnează…” (p.9)

Jucând rolul poetului damnat în vremuri noi, trage clopote (bună repetiţia, pagina 11!), provoacă eternitatea cuvântului „eternitate”: „Simt, iubesc, mă aprind şi cad/ Cuprinde îndurerat florile din iad…” (p.13)

Desigur, declarativ, din prezentarea artistului, aflăm că „dintre curentele artistice pe care le abordează, putem aminti: realismul, hyperrealismul, cubismul, biomecanismul sau simbolismul”. Jonglând între hyperrealism, megarealism şi biomecansim, pe care le-a aplicat deja în artele vizuale, concepe un drum spre Golgota mai mult decât provocator, tuşând artele lirice s.f.

Psalmic ambiţios, poetul este provocator, între penitenţă şi revoltă, între Sfinx şi Crucifix, între Har şi „pedeapsa nemişcării şi a crimei” (p.19). Jucându-se şi de-a Umbra, poate să nu aibă încredere deplină în… Cuvinte: „Prin toate ce vorbesc, nepronunţând Cuvinte.”, dar militează, cu disperare de „ne[Semne]” pentru existenţa eroilor adevăraţi şi îndrăzneşte, totuşi, să ceară… Cuvinte, „nu tăcere/ E cel mai greu, şi chiar sfâşietor,/ să ştiu…/ Că tu exişti şi te ascunzi/ În omul mort, Ce pare încă viu!” (p.27).

Localnic vorbind, spiritul unui Simon Ajarescu pare să se fi reîncărcat, eroul Aldyn fiind gata să taie nou nod… gălăţeano-godotian: „De-ai vrea să ştii ce scop fundamental/ Se-ascunde-n toate câte tac/ Ce Vis suprem (accidental!)/ A pus la cale existenţa,/ te vei lovi de-aceleaşi cabluri înnodate/ Şi-atunci; De-ai vrea să le dezlegi/ Se vor lega mai tare, Toate…” (p.23)

Un uşor misoginism mistic rezultă din „Eva decăzută”, Visul capătă valenţe majore, poate la început a fost chiar Visul: „Şi Visul! Cum? Nu i-ai înţeles excesul?/ Te strânge în nonsensul ce şi l-a făurit, pesemne/ Spre a-ţi vorbi neîncetat prin Semne…” (p.29)

Nelocalnic vorbind, de la „Semne” ajustând, ne putem gândi şi la urmaş al lui Nichita, dar care voit nu vrea să fie spumos: Roboticii nu i se poate răspunde prin sărutarea călcâiului!

La „Transcendenţă” şi la „Inexprimabil”, ludicul său este mai mult decât interesant, forţând mai mult decât de-înţelesul, uneori forma părând a fi mai mult decât ar trebui: „Atunci când ceasul vieţii s-a întors în carne/ Redeşteptând toţi morţii, îngropaţi în cimitire/ Mormintele au să se lepede de coarne,/ iar pe crucea lor se va citi Divina împlinire…// Atunci când îmi vorbeşti pe nevorbite/ Nu spui nimic şi Te-nţeleg prea bine/ Să Te exprimi, Tu n-ai nevoie de cuvinte:/ Ci doar de Gândul pe care l-ai ascuns în mine…” (38)

Contemporan cu Apocalipsa continuă („De parcă noi am fi niciunul,/ Şi toţi, într-un acelaşi timp/ Un timp ce se sfârşeşte-ntotdeauna cu-nceputul…”, p.42), având la sine „cuţitul roşu din abisul/ Eternităţii despletite”, visând la acel Ideal care era de recunoscut la un Eminescu, Aldyn propune un univers liric care te poate năuci, deloc facil, cu gigantice măsuri de intensitate, în care florile pot deveni „în sânge biomecanisme”, în care există „un soi de veşnică iubire,/ Ce din origini,/ rosteşte doar un Nume:// Costume, Fantezii, Clepsidre, Lume…” (p.49)

Un univers în care să te gândeşti „c-am fost odată muritori” ar fi un comandament, propovăduind transformare, cabluri de dezintegrare, „naşteri ale copiilor/ Din globurile de lumină care se rotesc,/ Şi care cresc în prelungirea către Cer: Secundă, Spaimă şi Mister,/ Cu dedublările şi-amortizările, din clipa de pe urmă:/ Extaz, Lumină, Formă”, p.77, iubiri de metal (aceasta era aproape normal dintr-un oraş siderurgic!), „Restructurare”…

Aproape o distopie lirică în care mai are rol şi „ADN-ul vechilor mistere” în care, precum în filmul „Interstellar”, se depăşesc nişte limite care nu sunt însă pentru toţi: „Nu am decât un vis ce mă dublează:/ Oglinda falsă de cristal a mântuirii/ Ce se învârte-n infinit ca o elice a orbirii/ Şi-oricât ai vrea să înceteze, nu-ncetează…” (p.81)

În acest joc al oglinzilor infinite, se poate pierde şi poetul, şi cititorul. Dar poetul, recurgând la înaintaşi, aici Dimitrie Anghel, se poate măcar aparent salva, dacă auto-închiderea (şi prin renunţare la scris) ar fi o soluţie în faţa atotputerniciei Naturii: „Şi-n mintea mea, ca într-un templu sacru,/ Mă-nchid, uitând de clipe ca de un dezastru. -/ Se face linişte şi ploaia cade răspicat…” (p.83)

Şi nu este finalul (cărţii). Ar mai fi de spus despre Uitare, Infinit, „conceptul de metal”…

Citit 929 ori Ultima modificare Miercuri, 06 Martie 2019 16:42

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.