"Noptalgii", de Florin Dochia (Editura "Detectiv Literar", 2018)
Poetul Florin Dochia este un neobosit trubadur, poate din ultima generație a trubadurilor. Într-o lume în care tot mai puțini bărbați se încumetă să își cânte iubirea, oscilând mai mereu între a o tăcea sau a o striga, el se încăpățânează să îmbrace frumosul sentiment al dragostei în cele mai frumoase cuvinte de care se poate servi. Volumul de poezii „Noptalgii” (editura Detectiv Literar, 2018) este o dovadă cum nu se poate mai solidă în acest sens, un semn ce va rămâne peste timp în sufletele celor ce l-au citit și în biblioteci, ca dar de dragoste urmașilor lor.
Ceea ce atrage atenția la poezia de dragoste a lui Florin Dochia este maniera deloc facilă în care este scrisă. Însușindu-și, parcă, un canon din a feri acest gen de poezie de ispita căderii în ridicol, în sentimentalism anemic și patetic, el întrețese sentimentul iubirii în structuri poetice de cea mai înaltă ținută. Astfel, în chiar poezia ce deschide volumul, Florin Dochia ne face martori la o situație de viață atipică: când din cauza unei „nopți nesfârșite”, cele două personaje ale iubirii nu se pot întâlni la nivel trupurilor sau al gândurilor, rămâne pentru ei varianta sublimă a întâlnitrii sufletelor, într-o dragoste arzătoare: „nu vei urca niciodată/ până unde am coborât eu, lanilai,/ de aceea trupurile noastre/ nu se vor întâlni,/ gândurile nu ni se vor atinge,/ o noapte nesfârșită va locui între noi,/ doar aripile mele vor sfâșia aerul/ spre un răsărit posibil.// soarele tău nu mai lasă umbră,/ lumina ta putrezește în mlaștini,/ dragostea ta hrănește hectare de turbă,/ vor înflori șiruri de trandafiri pe maluri, în amețitoare culori,/ rug de miresme îmi fac din ele, când absența ta e mereu/ nesfârșită durere” (lanilai).
Se poate observa încă din această poezie tendința poetului de a cultiva paradoxul la nivelul imaginii, prin crearea de cadre poetice antagonice, și misterul, prin nenumirea concretă a lucrurilor ce se cer astfel ghicite, intuite.
Pe lângă acestea, mai descoperim în poezia lui Florin Dochia și tendința de a răsturna firescul: „apa e temnița peștilor/ (...)/ hai să înecăm peștișorii de aur!/ hai să-nvățăm păsări să zboare fără aripe!/ îngropați cârtițe-n lumină!” (maria).
O altă tendință ce dă greutate poeziei acestuia este naturalețea cu care însuflețește abstractul, îmbrăcându-l și chiar întrupându-l în concret: „tresare-n aripile tale zborul/ iar eu dezmierd în pieptul tău cocorul/ ce va pleca spre țări îndepărtate” (maria); „poate de aceea inima ta/ mă urmează prin lume/ îmi luminează insomniile/ alungă furtunile din porturi/ ca să pot ancora în siguranță/ cu toată flota mea de speranțe și iluzii” (navigator); „îmbrac neantul cu veșminte roze/ îi pun pe față fistichii vopsele/ îl trag de sfori să pară că dansează/ nimic de-ajuns de moarte să ne spele” (nici miracolul nu mai e ce-a fost).
De asemenea, Florin Dochia se dovedește a fi și un tandru răsturnător de mituri, el plasând iubirea, într-o formulare poetică ce frizează firescul, în plin mit edenic, pe care-l răstălmăcește astfel cu o aleasă duioșie: „paradisul e gol,/ am fost acolo-mpreună/ și am rătăcit alene/ pe aleile pustii// (...)// doar șarpele/ șarpele este viu și doarme/ la marginea apei iordanului/ nimeni nu îi cere nimic/ chiar și noi pășim cu grijă/ de teamă că pomul cunoașterii/ va înflori brusc și ne va arde/ speranțele de mai bine din sufletele pustii” (vizită de curtoazie).
De bună seamă că valențele poetice ale lui Florin Dochia sunt mult mai ample decât am reușit eu să surprind în această scurtă cronică. Pentru că el este Poet în toată puterea cuvântului și nimic din ceea ce este specific poeziei nu îi este străin. Desigur că, în acest volum sau în altele, pot fi lesne identificate în poezia acestuia simboluri dintre cele mai variante și mai profunde, tendința de a urca și coborî pe axa imanent - transcendent, lupta cu sine și cu divinitatea, cultivarea în doze optime a ludicului revelator de adevăruri greu accesibile în afara acestuia, dar mai ales se va observa un respect reverențios pe care acesta îl comportă față de cuvinte, având ca preocupare de căpătâi să dea fiecăruia în parte, maximum de strălucire, în funcție de contextul și lumina în care este așezat.
În încheiere nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros, nu doar volumul „Noptalgii”, ci orice carte de poezii purtând semnătura poetului Florin Dochia, întrucât încântarea va fi garantată, dublată chiar de un real folos sufletesc.
